? 42 ?

Cred ca pana la urma scopule vietii este cel mai cautat lucru din istoria omenirii (da, chiar mai cautat decat bosonul higgs numita in mod popular “particula lui Dumnezeu”). Practic toti avem nevoie de o ratiune pentru a trai. Bine, asta este in general valabil pentru oameni cat de cat inteligenti. Si aici intervine si avantajul de a fi prost, pentru ca atunci scopul e destul de simplu: sa futi cat mai mult, sa mananci cat mai bine si eventual sa conduci o masina cat mai bengoasa sau orice altceva ce poate fi folosit ca trofeu social si nu trebuie sa te complici prea mult. Bine, nu asta e scopul lor real, dar ei sunt multumiti cu asta.
Revenind, in general oamenii au nevoie sa creada ca viata lor are un sens, un scop, si evident il cauta. Si de aici incolo se pot remarca mai multe “scopuri”. Exista un scop al universului, un scop al materiei, un scop al al organismelor vii, un scop al omenirii si in final un scop al individului. In aceasta ordine de dependenta, inseamnand spre exemplu ca scopul individului e parte din scopul omenirii si tot asa, pana cand se ajunge la scopul universului. Scopul universului, sau macar al omenirii, este destul de complicat de aflat, si aproape imposibil. Diversele mituri sunt contradictorii in ceea ce priveste scopul omenirii, inclusiv cand este vorba de cine a fost creata. In religiile mai populare pe la noi, se spune ca ca omenirea a fost creata de zeul cel bun, dar sunt destul de multe religii unde omenirea a fost fost creata de catre zeul cel rau in incercarea de castiga razboiul cu zeul ce bun. Indiferent de aceasta problema, omenirea are un scop, iar individul, ca parte din omenire are si el un scop.
Multi considera ca scopul individului este identic pentru toti indivizii. Nimic mai fals. Chiar daca scopul omenirii este unul singur, asta nu inseamna ca toti avem acelasi scop. Tot astfel cum in societate fiecare individ indeplineste o alta functie, si scopul fiecaruia este altul. Si acest scop nu trebuie sa fie un lucru grandios, poate sa fie un lucru extrem de marunt, dar care in final se dovedeste important pentru scopul final al omenirii. Problema e ca nimeni nu va poate spune care va scopul, fiecare se indreapta spre scopul sau, destinatia sa finala si in sinea sa fiecare il stie. Pentru a ne realiza scopul, suntem intr-un fel condusi. Avem sentimente, dorinte, nazuinte, ne dorim sa facem anumite lucruri, si uram sa facem altele, si toate acestea ne conduc involuntar catre indeplinirea acestui scop. Oamenii in general cred ca sunt stapanii propriului destin, ca ei decid ce fac cu viata lor. Dar fiecare actiune, fiecare decizie pe care o luam, ne conduce incet, incet catre acel scop unic pe care il avem in viata si fara sa ne dam seama facem exact ceea ce trebuie.
Nu numai ca scopul fiecaruia este unic, dar este si ceea ce ne tine in viata. Odata indeplinit, atunci putem sa murim, pana atunci suntem obligati sa traim. Si poate de aceea si sinuciderea este cel mai mare pacat, deoarece sinucigasul se sustrage de la a isi indeplini scopul, scop care va trebui preluat de altcineva. Sau poate ca si acea sinucidere a fost luata in considerare si planificata…
In final fiecare individ e unic si are propriul sau scop de a exista si intr-un fel ciudat, oricat de izolat ar fi de turma tot face parte din ea si tot o influenteaza, uneori fara sa isi dea seama. Care e planul final? Eu unul nu am nici cea mai mica idee. Pentru ca daca as avea, atunci as fi stapanul lumii.

Totul a inceput cu Lagrange, care pe la 1788 s-a suparat si a zis ca el poate sa faca fizica si sa anticipeze starea unui sistem dupa un timp t folosind doar calcule matematice si fara sa faca experimente absolut deloc. Si a reusit, punand bazele a ceea ce se va numi de atunci incolo fizica teoretica. Ceea ce a facut Lagrange a fost sa reuseasca, folosind matematica, sa prevada la momentul t1 starea unui sistem, continand n corpuri cu parametrii cunoscuti la momentul t0. Asta a deschis calea catre modelul determinist al universului, inseamnand practic ca, cunoscand parametrii unui sistem la un moment dat, se va putea determina starea acelui sistem in viitor. Deci, calcularea viitorului. Si astfel lumea stiintifica a devenit extaziata la posibilitatea ca intr-o zi va putea sa calculeze viitorul.
(more…)

Să trecem la lucruri mai serioase, şi să discutăm acum despre Ecologie vs Economie.
La ora actuală este foarte la modă ecologia. Toţi se dau ecologişti, ca vor să salveze planeta de la dezastrul produs de om. Dar până la urmă, în ecologie, cât este vorba despre salvarea planetei, şi cât este vorba despre salvarea noastră? De-a lungul timpului specii au dispărut, dezastre naturale au lovit planeta, dar ea este încă aici. În schimb civilizaţia umană, şi specia umană în ansamblu nu ar suporta prea bine aceste dezastre. Ca atare o să explic de ce ecologia nu este importantă pentru salvarea pinguinilor sau a marmotelor cu dunga maro pe burtă, ci pentru a ne asigura nouă un trai mai bun si mai ieftin într-un articol mai pragmatic şi mai puţin sentimental.

Principala preocupare a ecologiei este eliminarea metodelor tradiţionale de producere a energiei, in favoarea unor metode folosind surse regenrabile de energie. Din punctul de vedere al unui ecologist, acest lucru este benefic deoarece se reduc noxele şi poluare astfel pinguinii nu mai mor. Dar pentrul omul obişnuit acest lucru poate însemna energie mai ieftină şi mai multă independeţă energetică pentru el ca persoană. Asta deoarece sursele alternative de energie ecologică sunt mai ieftine şi mai “portabile”. Astfel, cu o mică investiţie ne putem pune panouri solare pe casă, deşeurile menajere şi biologice le putem transforma in biogaz, ceea ce se traduce într-o factură mai mică la Enel şi mai puţină dependenţă faţă de reţeaua centralizată.
Civilizaţia este dependentă de energie. Absenţa energiei ar însemna automat şi colapsul civilizaţiei noastre. Producerea energiei este, sau ar trebui să fie, principala preocupare a ecologiştilor. De asemnea ecologişti hardcore trebuie să înţeleagă că renunţarea la consumul de energie sau limitarea consumului de energie nu este o soluţie şi nici nu va putea fi. O a doua preocupare a ecologiei ar trebui să o reprezinte sursele de hrană. Bineînţeles, mai există şi problema deşeurilor, dar cu o sursă suficientă de energie, se poate rezolva şi problema deşeurilor.
Dispariţia speciilor de animale nu ar trebui să fie o preocupare marcantă a ecologiştilor. Specii de animale au dispărut şi or să mai dispară. Singura specie care ar trebui să fie salvată de către ecologie este specia umană, iar necesitatea salvării unor specii trebuie să servească într-un fel interesul uman. Interesul uman nu înseamnă neapărat nevoi esenţiale ale speciei umane, cum e hrana. Sunt şi nevoi recreative. Spre exemplu am dori să salvăm tigrii deaorece ne face plăcere să plecăm în vacanţă şi să privim tigrii cum vânează.
Astfel, se pot observa 2 mari nevoi pe care ecologia le poate satisface: supravieţuirea speciei umane şi confortul speciei umane. Nu ştiu voi, dar eu unul mă simt mult mai confortabil daca, atunci când mă uit pe geam văd un pom, flori, iarbă şi o pasăre în pom, faţă de blocul vecin şi asfalt.
Având în vedere aceste lucruri, ecologişti ar trebui să facă nişte compromisuri. De genul să accepte sursele de energie cele mai puţin poluante. De exemplu, ecologiştii de la Green Pis tot demonstrează împotriva centralelor nucleare. Mie unul mi se pare o tâmpenie, deoarece la ora actuală, centralele de fisiune sunt cele mai “verzi”. Costul pe kW este cel mai scăzut, exceptând hidro, nivelul deşeurilor introdus în circuitul naturii este aproape nul (la hidro apa deversată este mai contaminată decât la nucleară).
Preocuparea ecologiştilor ar trebui să fie mai mult găsirea de soluţii pentru generarea de energie ieftină, şi pe cât posibil la purtător. De asemenea, dupa cum spuneam, generarea de energie nu ar trebui să afecteze rezervele sau producerea de hrană. Din acest motiv nu consider biogazul si centralele eoliene o soluţie viabilă pe termen lung. La ora actuală cea mai mare speranţă stă în rectorul de fuziune, care nici el nu este perfect, dar este o soluţie temporară.
În concluzie, ecologia este strâns legată de producerea de energie. Economia şi mersul economiei este iarăşi strâns legată de producerea de energie. Descoperirea unei surse nedgradabile sau inepuizabile de energie, care să poată fi exploatată cu eforturi minime per KW ar însemna în acelaş timp şi o ridicare a nivelului de trai dar şi o soluţie ecologică. Până la descoperirea unei astfel de surse trebuie să facem însă compromisuri şi trebuie să vedem cum echilibrăm confortul dat de energie cu comfortul dat de natură.

Am vazut demult un film japonez in care era urmatoarea scena: un tata ii spune fiului sau “Nu poti intelege viata pana nu intelegi moartea”, dupa care tatal s-a aruncat pe geam si a murit. Aparent aceasta scena pare absurda, dar nu este. Asta deoarece viata e plina de tragedii, unele mai mici si altele mai mari. Cu cat incepi sa simti tragediile mai devreme, cu atat iti dai seama despre ce e vorba in viata, intelegi ca viata nu e neparat minunata si pana la urma problema e de a face fata tuturor acestor tragedii si a trece peste ele. A le infrunta, a privii, metaforic vorbind, moartea in fata si a ii spune: “Da ce ai mai bun in tine, ca pe mine nu ma clintesti”. Si alteori trebuie luate solutii extreme in situatii extreme pentru a supravietui.
Pentru ca in momentul in care simti moartea, simti cum iti da tarcoale, simti cum e aproape de tine si te ocoleste, atunci poti sa simti si viata, poti sa simti ca e normal sa fie asa si in nici in alt mod, si poti sa o intelegi la adevarata ei valoare. Niciodata nu poti sa stii cand sa te apleci, daca nu te dai cu capul de tocul usii de cateva ori. Daca te lovesti de suficiente ori, inveti sa te apleci.
Unii dintre prieteni imi spun ca sunt prea extrem, ca nu pot sa fac compromisuri. Eu am simtit de nenumarate ori moartea, incepand cu momentul in care m-am nascut (daca ma gandesc bine chiar mai devreme) si pot sa spun in mod sincer, viata e prea scurta pentru compromisuri. Am facut compromisuri in viata si niciodata nu a iesit bine. Asa ca pentru mine e totul sau nimic. Nu mai pot sa accept compromisuri. Nu mai pot sa accept sa dau si sa primesc jumatati de masura. Ar fi deja prea mult.
Da, nu ma pot incadra in turma, nu pot merge unde merge turma, eu pot sa ma duc si la stanga si la dreapta, si daca e nevoie si invers fata de turma. In fond e alegerea mea! Si am ales sa observ turma, fara a face neaparat parte din ea. Am ales sa fiu liber, am ales sa fiu ceea ce sunt, fara falsitate. Multi imi spun ca o sa mor singur din cauza asta. Eh, cum spuneam, am simtit moartea, si nu e chiar asa rea, si prefer sa mor singur si sa fiu eu, decat sa mor cu cineva facand compromisuri inutile si devenind altcineva. Prefer sa mor singur si liber, liber in ceea ce sunt, in ceea ce fac si in ceea ce gandesc.
Poate acum sunt putin subiectiv, din moment ce trec din nou (a cata oara oare?) printr-un moment de cotitura in viata mea. Si mereu in aceste momente dau foc puntilor din spatele meu ca sa fiu sigur ca nu mai am nici o cale de retragere si sa pot merge inainte in forta, deoarece singura cale e inainte. Problema acum e: la ce punti sa dau foc? Sa dau foc la absolut toate, sau sa mai pastrez ceva? Inca nu sunt sigur ce o sa fac, dar indiferent ce decizie voi lua voi merge inainte, deoarece am simtit moartea, si stiu ca sunt lucruri mai rele decat ea!

Interesanta e societatea in care traim, de trebuie mereu sa purtam masti. In fiecare zi purtam cate o masca. Uneori mai multe masti pe zi, in functie de situatie. Parca am fi niste agenti sub acoperire in fiecare zi. Ne trezim, ne pregatim, si inainte de a iesi pe usa, ne punem masca. Bine, partea nasoala e atunci cand trebuie sa iti pui masca inainte de a iesi pe usa, dar atunci ai alt gen de probleme.
Revenind, iesim pe usa cu o masca, ne intalnim cu vecinul enervant, ne punem alta masca, alta masca pentru vecinul de treaba, si apoi alta pe drumul spre locul de munca, si cand ajungem acolo, ne punem alta masca si tot asa. Ne folosim de ele, ca sa ne integram in turma, ca sa parem ca suntem altceva, sa parem ca suntem ca majoritatea. Si de la atatea masti, cu timpul, uitam si cine suntem, uitam ceea ce reprezentam si incepem sa ne identificam cu mastile.
Dar, in final, tot ce ne dorim e sa fim liberi, sa fim noi cei adevarati, sa aruncam cu mastile departe. Nu ar fi mai simplu sa nu mai purtam mastile? Sa le spunem oamenilor ce credem cu adevart, sa fim noi insine? Daca nu cu toti oameni, macar cu prietenii, ca daca trebuie sa porti o masca si pentru un prieten, atunci nu e prieten. Renuntarea la masti uneori face lucrurile mai simple. Si nu e vorba numai de ce a spus Mark Twain, ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti amintesti nimic, e vorba de ceva mult mai simplu: renuntand la masti, renuntand la a mai face si spune lucruri numai ca asa trebuie, atunci viata devine mai simpla. Prietenii sunt reali, locul de munca e mai placut. In general viata e mai placuta in acele momente cand nu trebuie purtata nici o masca.
Eu unul nu vreau ca oamenii sa poarte masti in fata mea, si nici nu vreau sa port o masca in fata altora. Prefer sa fim oameni, si nu niste masti, niste proiectii a cea ce nu suntem. Prefer sa fiu ceea ce sunt si nu ceea ce ar vrea altii sa fiu. Nu vreau sa fiu doar o masca.
Iar daca trebuie sa porti o masca inainte de a iesi pe usa si dupa ce ajungi acasa, atunci in mod clar nu ai ales bine cu cine sa iti petreci viata.