Sau mai bine spus ce ne face ceea ce suntem si de ce oamenii sunt asa de imprevizibili si intr-un fel “rai”. Pun rai intre ghilimele, deoarece cum am mai amintit, rautatea nu este decat o conventie.

Revenind, as dori sa va supun atentiei experimentul efectuat de Milgram in anii ’60. Ca sa fac un mic sumar al experimentului, omul a dat un anunt prin care cauta oameni pentru a efectua un experiment despre invatare. Acesta era pretextul. Experimentul era in felul urmator: 3 persoane participau, unul era “experimentatorul”, unul “profesorul” iar al treilea elevul. Experimentatorul si elevul erau amandoi actori, iar “profesorul” era subiectul real. Subiectului i se spunea de catre experimentator ca fac un studiu despre folosirea pedepsei ca mijloc de invatare, si astfel “elevul” se ducea intr-o camera separata, iar subiectul trebuia sa ii ceara sa asocieze niste cuvinte. Cand “elevul” raspundea gresit, “profesorul” ii aplica un curent electric. Voltajul incepea de la 15 V la prima intrebare gresita si crestea cu inca 15 pentru fiecare intrebare gresita. Cel putin asta i se spunea subiectului ¬†”Elevul” era ales special sa fie mai gras si afirma la inceput ca are probleme cu inima, dar nimic foarte grav. Participantilor li se explica ca pot renunta cand vor. Si de aici incepe partea interesanta, la 450 V, “elevul” incepe sa strige ca nu mai poate si vrea sa renunte, asta dupa ce la voltaje anterioare tipa mai tare la fiecare crestere a voltajului. Teoria era ca doar 3-4% dintre subiecti vor trece de acest prag si ii vor mai aplica inca un soc. Surprinzator, la insistentele experimentatorului, peste 65% au trecut peste acest prag aplicand voltajul care ar fi putut fi fatal “elevului”. Experimentul a fost recreat de curand si de postul Discovery Channel, rezultatele ramanand practic neschimbate, ba chiar mai crescute.

Experimentul se vroia o testare a influentei unei figuri autoritare asupra unui om. Practic ceea ce a demonstrat e ca oamenii se confrunta cu situatii cand vor actiona impotriva constiintei lor si a ceea ce reprezinta pentru a satisface un moft social. Subiectii au continuat si au riscat sa omoare un om pentru ca nu vroiau sa se face de ras, nu vroiau sa dezamageasca. E o realitate dura.

Si practic aici se afla cheia instabilitatii in decizii ale oamenilor. Sunt doua influente majore asupra deciziilor: ceea ce suntem,  constiinta noastra, iar pe de alta parte este presiunea sociala. Intr-o situatie data nu putem stii daca un om va actiona conform constiintei sale, conform principiilor sale, sau conform asteptarilor celor din jur. Aici intervine adevaratul curaj, si puterea psihica. Oameni vor fi tentati sa actioneze conform standardelor sociale, sa fie pe placul celorlalti. Chiar daca uneori sunt niste persoane extraordinare in interior, ei se transforma, sau mai bine zis isi schimba persepectiva pana isi pierd fiinta si mor cu mult inainte de a isi da ultima suflare. Cei puternici in schimb, sunt cei care creeaza standardele sociale. Sunt manipulatorii.

Puteti argumenta in acest punct ca, avand in vedere faptul ca oamenii se conformeaza standardelor sociale, atunci ei ar fi perfect predictibili. Insa fiinta lor interioara se zbate in agonie si uneori invinge. Cu greu, dar invinge. Totusi in experimentul lui Milgram, 35% dintre subiecti au luat decizia “corecta”, decizia dictata de fiinta lor. Acest fapt demonstreaza ca nu toate deciziile sunt direct influentate de standardele sociale. Totul depinde in final de cat de mare e presiunea sociala si cat de puternic e individul si in plus mai conteaza si motivatia individului de a rezista presiunii sociale. Avand in vedere aceste lucruri, nu putem stii daca in momentul in care va avea de luat o decizie, individul o va lua la presiunea sociala sau la presiunea fiintei sale interioare. Si de aici vine imprevizibilitatea oamenilor.

Cum spuneam aici am fugit un pic. Dar fuga s-a incheiat. Am fugit, mi-am refacut fortele si am avut parte si de revelatiile necesare. Da, nu a fost doar una, au fost mai multe. Nu le voi impartasii pe toate, ci doar una, care mi se pare destul de relevanta. Aceasta se poate translata intr-o propozitie simpla: actioneaza intotdeauna, nimeni nu a facut nimic fara sa actioneaze. Ca e bine sau rau actiunea e necesara pentru a continua, pentru a realiza ceva. Uneori poate parea o idee buna sa nu facem nimic, sa stam pe margine. Dar scopul nu e sa facem lucruri bune, ci doar sa facem lucruri. Bune sau rele, ele trebuie facute. A face numai lucruri bune e o prostie si ne condamna la uitare si ratare.

Edmund Burke spunea ca tot ceea ce e necesar ca raul sa infranga e ca oamenii buni sa nu faca nimic. Dar daca oamenii buni actioneaza si fac ceva, inceteaza sa mai fie buni, devin si ei rai. Nu poti sa actionezi si sa ramai bun. Este o imposibilitate. Cand vezi un om biciuind 20 de oameni si au pistol in mana, poti sa nu faci nimic si sa lasi raul sa triumfe sau sa il impusti si sa faci un lucru “rau”. Deciziile nu trebuie sa fie placute si a actiona nu e intotdeauna un lucru bun, dar stand pe margine ne irosim viata.

Cand vine hoarada de barbari putem sa fugim, sa ne ascundem intr-o vagauna sperand ca ne vor ocoli, sperand ca la un moment dat vor pleca, sau putem sa punem mana pe o maciuca sa ii asteptam. Da, cel mai probabil vom muri, dar oricum vom muri, deci de ce sa nu murim in picioare si nu in genunchi intr-o vagauna plini de noroi si cacati pe noi de frica?

O importanta intrebare e: de ce ar trebui sa ne supunem standardelor scoietatii? Aparent nu ar fi un motiv real din moment ce avem de-aface cu niste oi organizate intr-o turma si care se supun unor reguli pe care nu le inteleg. Problema e ca oitelor nu prea le place cand cineva nu respecta regulile turmei, si cum apare cineva care deviaza de la turma, atunci oitele se transforma in lupi si ataca cu o sete de sange nemaintalnita. Si atunci fiecare dintre noi incercam sa ne comformam regulilor de frica sa nu sara oitele pe noi sa ne devoreze. Trebuie sa ne uitam doar la muzica care a ajuns in ultimul hal, dar toata lumea asculta toate prostiile deoarece si restul face la fel, si nu vor sa fie in afara turmei. Sau la politica care urmeaza si ea o moda. Trebuie sa fim “cool” si “trendy” ca altfel oitele se transforma in lupi si risca sa ne devoreze si ne abandonam unui val de mediocritate pana cand idiocracy va deveni o realitate.
Asa ca pot sa va spun: incercati sa ma devorati oitelor, ca o sa dati de un lup real caruia cel mai mult ii place o pastrama de oita la gratar. In sange, fara mustar.

True story

Aceste trei concepte par la prima vedere a reprezenta unul si acelasi lucru. In fond e cunoscut ca lasitatea reprezinta “posedarea” individului de catre frica, iar curajul reprezinta lipsa fricii. Dar oare chiar asa sa stea lucrurile? Nu pot oare coexista lasitatea, curajul si frica in acelasi timp? Adevarul ca in fiecare dintre noi coexista aceste trei concepte, suntem curajosi, lasi si ne e frica. Frica fiind cea care le uneste pe celalte doua. Sau mai bine spus, modul in care ne intelegem cu frica, cum o stapanim sau cum ne lasam dominati de ea. Dominand frica dobandim curaj, lasandu-ne dominati de ea ajungem spre lasitate, iar lasitatea conduce spre fuga. Iar cu fuga exista o problema, si anume ca nu rezolva nimic, decat pe termen scurt.
Uneori o amanare e un lucru benefic, o retragere strategica poate ajuta la recladirea fortelor si la construirea unui atac decisiv, dar daca e de lunga durata nu duce decat la pierzanie. Fugind de indepartam de locul nostru, fugim in nestire, pana cand, intr-un final va trebui sa infruntam lucrul de care fugim. Si lupta va fi la fel de grea, la fel de istovitoare, numai ca victoria nu va mai fi la fel de dulce. Si asta deoarece, dupa ce ne vom uita in jur vom descoperi ca am fugit atat de departe incat ne aflam intr-un pustiu, iar intoarcerea inapoi se va dovedi o lupta si mai istovitoare. In acest moment lasitatea numai este o optiune, iar lupta deja devine o dependenta. Si mai grav e ca incepe sa dispara si frica, iar cand dispare frica, se instaleaza nebunia.
Frica ne tine in viata, ne tine in contact cu realitatea, in momentul in care dispare frica, dispaream ca oameni. Ideea nu e sa dispara frica, ci sa o dominam, sa o folosim. Si e valabil pentru orice sentiment, curajul e atunci cand ne dominam sentimentele, dar le folosim, deoarece ne dau informatii importante, ne spun ceea ce suntem.
Si da, dominarea sentimentelor e intr-adevar o treaba dificila. Nu e usor sa iti fie frica si sa te avanti in lupta, nu e usor sa urasti si sa te abti sa lovesti, nu e usor sa iubesti si sa te dai la o parte fara nici un regret. E mult mai usor sa ucizi sentimentele, sa le adormi sa nu mai stii de ele, e mai usor ca nu exista durerea. Insa exitsa un pret pentru aceasta eliminare a durerii, poate cel mai mare pret pe care il platim: sufletul nostru. Suntem pana la urma cumulul sentimentelor si al experientelor noastre. Daca ne eliminam sentimentele, ne eliminam pe noi. Si atunci exista doar o solutie: dominarea lor insotita de o durere fara sfarsit. Dar pana la urma, si durererea devine o chestie de obisnuinta.
Pana una alta si eu trebuie sa fug un pic, nu mult, doar un pic, deoarece am facut greseala sa imi adorm sentimentele, iar acum cand s-au trezit sunt mai puternice cu niciodata, si in acest caz o retragere strategica se impune. Pana cand ma voi intoarce, si ma voi intoarce, sper sa am parte si de revelatia de care am nevoie.

In mod traditional oamenii cauta raspunsuri. Scotocesc isi dau viata peste cap si devin dezorientati cautand niste raspunsuri care ori nu exista ori sunt inutile. Si asta deoarece nimeni nu cauta intrebarile. Raspunsurile le avem deja, le-am avut intotdeauna, sunt ascunse in noi si tot ce au nevoie pentru a iesi la suprafata sunt intrebarile corecte.
Cautarea intrebarilor nu-i un lucru simplu, sunt usor de ratat cele importante. E mai simplu de cautat raspunsurile la intrebarile insipide, decat de cautat o intrebare importanta, iar oamenii sunt destul de comozi. Insa gasirea unei singure intrebari ofera o recompensa mai mare decat gasirea a o mie de raspunsuri la intrebari inutile.
Societatea a impus un mod de gandire standardizat, un mod prin care intrebarile sunt ocolite, deoarece se stie ca o turma docila e cea fara de intrebari. Suntem invatati sa cautam raspunsuri la intrebari care exista deja, la intrebari care ne sunt servite. Pana la urma e de inteles, ne dorim sa facem parte din turma, sa ne integram, dar a gasit cineva intrebarea: cu ce cost? Cat ne costa integrarea in turma? Cat ne costa respectarea conventiilor sociale? Acestea sunt niste intrebari la care toti stiim raspunsurile, dar cel mai probabil putini s-au gandit la ele. Acestea sunt doar niste intrebari total neimportante fata de restul de intrebari, dar sunt un bun inceput. Deoarece odata cu descoperirea unei intrebari si cu eliberarea raspunsului din noi, apar noi intrebari, si noi cautari, pana cand vom redescoperi in noi raspunsurile cu adevarat importante. Si in timp vom invata sa avem intrebarea corecta la timpul potrivit.

Mark Twain afirma ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti mai amintesti nimic. Dar aceasta zicala nu este cunoscuta de multi, din moment ce minciuna a devenit obisnuinta. Nu sustin neaparat o viata in care nimeni sa nu minta deloc, dar minciuna trebuie mentinuta la un minim necesar, in nici un caz nu trebuie abuzat de ea.
Practic aici intervine arta minciunii: sa stii cand sa o folosesti si cat sa o folosesti. Minciuna trebuie sa fie subtila si cat mai aproape de adevar, sa se indeparteze numai atat cat e nevoie si nici un pic mai mult. Ca un exemplu, ai un loc de munca si ai programat un interviu pentru a iti gasi un alt loc de munca si trebuie sa te invoiesti o jumatate de ora de la actualul loc de munca. Bineinteles, nu poti cere invoire ca sa te duci la interviu la alta firma. Deci, minciuna se impune. Si trebuie gasit un pretext. Ca sa nu existe complicatii trebuie folosit ca pretext o problema reala, si nu imaginara, o problema reala de care stiu cat mai multi colegi, inclusiv seful. Poate fi spre exemplu o problema de sanatate. Orice alta deviatie va complica lucrurile. Si apoi exista momente cand nu trebuie folosita minciuna absolut deloc. Spre exemplu cand un prieten te roaga ceva. Daca poti sa il ajuti, il ajuti, daca nu, ii spui ca nu poti. In orice caz nu e acceptabil sa ii spui ca il ajuti cand stii ca nu vrei sau nu poti. Daca nu poate sa accepte adevarul atunci oricum nu e prieten si nu merita efortul. E simplu.
Din nefericire, cum spuneam, oamenii nu stapanesc arta minciunii, si mint din obisnuinta, din placere, mint si cand ar fi mai avantajos sa spuna adevarul. Eu unul nu tolerez minciuna, si fiind destul de versat in arta minciunii, nici nu pot fi mintit fara sa nu imi dau seama. Si aici intervine un alt aspect al artei minciunii: ii las sa ma minta. Ii las cu impresia ca minciuna le-a reusit si cred ce mi-au spus, chiar daca uneori minciunile sunt atat de evidente incat nu imi dau seama cum isi imagineaza ca as crede. Dar ii las sa se amageasca ca au reusit sa ma minta, si intr-un fel mint si eu in acest fel. E una din cele mai bune tactici din arta minciunii, lasa-ti inamicul sa creada ca te-a inselat ca sa ai avantujul, si din punctul meu de vedere oricine ma minte imi e inamic. Bine, tolerez minciunile de la prieteni intr-o anumita limita, nu sunt chiar inflexibil. Sunt si ei oameni pana la urma si le permit anumite scapari, dar numai cu o limita. Daca limita e depasita si minciuna e atat de inutila si atat de evidenta, incat ca sa o cred trebuie sa fiu cu adevarat prost, atunci ma supar. Nimic nu ma deranjeaza mai mult decat sa fiu luat de prost, iar masura prostiei e “capacitatea” de a crede minciuni evidente. Pana la urma si viata e ca un joc de poker. Daca minti prea mult, nimeni nu te mai ia in serios, daca minti doar atunci cand e absolut nevoie, si in rest spui numai adevarul, nimeni nu te suspecteaza.
Fosta sotie, cunostea despre mine aceste lucruri, stia ca pot detecta minciuna, stia ca o pot stapanii ca nimeni altul si pot minti cu naturalete cand cand se impune, si asta a infricosat-o putin. De fapt putin mai mult, din aceasta cauza e fosta sotie, si nu actuala. Si nu o invinovatesc, trebuie sa para destul de infricosator cineva care minte fara sa minta si sa “miroasa” instant minciuna. Si evident ii era frica de “razbunarea” mea. Dar “razbunarea” mea, ca orice altceva la mine, nu e o razbunarea normala, e mai subtila si de obicei presupune oferirea celui pe care ma “razbun” exact ceea ce vrea, sau mai bine spus exact ceea ce spune ca vrea…

Da, stiu era “fiecare om are dreptul sa fie fericit”, dar aici vorbim de realitate, nu de fantezii si basme, iar tendinta oamenilor catre nefericire este indubitabila. De aceea, eu cred cu tarie in dreptul oamenilor de a fi nefericiti. Din aceasta cauza asta a fost inventata si democratia: pentru a garanta dreptul oamenilor de a fi nefericiti.
Aceasta tendinta a oamenilor de a fi atrasi de nefericire, de situatiile neplacute ma fascineaza intr-un fel. Chiar si eu simt aceste tendinte, pana la urma sunt si eu om, cel putin partial, si mi se pare interesant efectul hipnotic prin care sunt atras de situatiile neplacute, la fel cum o musca e atrasa de becul de care daca se apropie moare. Oare musca stie ca daca se apropie de acea lumina moare, sau e la fel de “oarba” ca si oamenii? Si daca musca nu stie ca lumina o va omori, iar cineva va incerca sa o opreasca nu isi va folosi musca toate resursele pentru a atinge lumina si a distruge orice obstacol o opreste? Tot astfel si oamenii se indreapta catre nefericire, orbiti de o lumina temporara. A incerca sa ii opresti inseamna nebunie totala. De aceea respect dreptul semenilor mei la nefericire. Am incercat in trecut sa le neg dreptul la nefericire, dar a fost o greseala. Acum respect acest drept, oricat de dureros ar fi pentru mine stiind uneori ce urmeaza. Dar pana la urma, am si eu dreptul la nefericire.

Ura e cel mai puternic sentiment omenesc. Unii ar spune ca e dragostea, dar se insala. Ura e cea care ii motiveaza pe oameni, e ceea ce ii face sa renunte la totate barierele si sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. Suntem obisnuiti cu basme, despre puterea dragostei, despre cum daca faci bine si faci totul din dragoste lucrurile se vor aranja, si cu toate astea cand avem de ales intre ura si dragoste, alegem ura, cand avem de ales intre iertare si razbunare, alegem razbunarea. Si asta pentru ca pare cea mai simpla cale. E mai usor sa urasti decat sa iubesti, e mai usor sa te razbuni decat sa ierti, e mai usor sa distrugi decat sa creezi. Bineinteles oamenii vor cauta cele mai nobile pretexte pentru a isi justifica ura, dar oricat ar incerca sa se minta pe sine sau pe ceilalti, realitatea e ca acele pretexte nu sunt asa de nobile, iar rezultatele urii sunt rareori benefice.
Fiind un sentiment atat de puternic, ura poate fi cu succes folosita pentru a manipula turma. Dar ura nu numai ca e un sentiment puternic, e si unul dintre cele mai primitve sentimente si din aceasta cauza ura devine si o nevoie. Oamenii, in general, au nevoie sa urasca ceva, sau pe cineva. Si depinde de noi daca alegem ce sa uram, sau aleg altii pentru noi si ne dau tintele, iar noi, ca o turma ascultatoare si insetata vom uri ceea ce ni se serveste.
Ceea ce se intampla de ceva timp la noi in tara este exclusiv datorat manipularii prin ura. Ura, fiind, dupa cum spuneam, un sentiment primitiv si puternic, intuneca mintea iar deciziile luate pe baza urii sunt pur si simplu haotice si irationale. Si asta se vede cu ochiul liber acum, cand argumentele rationale nu isi mai au locul si tot ceea ce conteaza e ura si actiunile facute in numele urii.
Eu unul am o capacitate limitata de a intelege pe deplin societatea omeneasca. Adica inteleg intr-o anumita masura ura si nevoia de a uri. Dar ce nu inteleg e de ce ar vrea cineva mai mult sa ii faca cuiva rau din ura sau din razbunare sau din orgoliu etc., decat sa isi faca sie insasi bine. Acest lucru nu l-am inteles si nu o sa il pot intelege niciodata, chiar daca e o atitudine pe care am intalnit-o destul de des, si la nivel macro si la nivel de individ.

Dupa cum v-ati dat probabil seama, parerea mea e ca traim intr-un univers determinist, si, pana la un punct viitorul, ne e este deja fixat. Dar unde se afla acel punct? Si ce avem de ales? Daca avem ceva de ales.
Avand in vedere ceea ce stiu, parerea mea e ca avem ce alege. Avem o cale de ales. Avem un anumit grad de libertate ca sa ne desfasuram. Desigur, avem anumite puncte in care trebuie sa ajungem, dar ce se intampla intre ele este intru totul alegerea noastra. Noi alegem daca mergem pe cararea inverzita sau prin desertul arzator. Si acestea sunt deciziile pe care le luam in final. Decidem calea pe care sa o urmam, decidem modul in care ajungem in urmatorul punct al vietii noastre. Si pentru a lua decizia corecta, pentru a alege cararea corecta, trebuie mai intai sa le vedem, sa vedem care e mai usoara si care ne aduce mai multa fericire.
Din nefericire a vedea cararile este o treaba complicata. Si simpla in acelasi timp. Asta deoarece oamenii, in general, au in minte ori punctele obligatorii ale destinului, ori chestii care nu au nimic in comun cu punctele destinului. In prima situatie se vor trezi luand pieptis cele mai abrubte obstacole, cand totul se putea face la pas. In a doua situatie se vor indeparta de puncte, iar cand vor fi prea departe vor fi indreptati spre calea care trebuie cu fierul incins daca este nevoie, ca vitele spre tarc. Ambele situatii conduc catre caii extrem de complicate si dificile.
Solutia a fost gasita aproximativ de catre o parte din religiile orientale, in special de catre taoism. Calea simpla e sa ne ocupam de lucrurile mici, sa ne ingrijim de lucrurile simple si sa ne lasam in voia curgerii universului (sau a lui Tao) care ne va purta spre punctele unde trebuie sa ajungem in mod natural. Cum spunea si Buddha, daca coarda unui instrument e prea intinsa se va rupe, daca e lasata prea libera, instrumentul nu va canta.