Tue 13 Apr, 2010
Acum îmi dau seama că s-a împlinit un an de când am început să caut un un apartament pentru a îl cumpăra. Şi asta deaoarece văzusem anunţul la minunatul complex rezidenţial de lângă gropa de gunoi şi crematoriu, iar în viitor şi de lângă staţia de epurare a apei. La prima vedere părea tentant: 60 de mii de euro un apartament de 2 camere de 70 mp în complex rezidenţial nou plus că se ofereau rate de la dezvoltator într-un timp în care nicio bancă nu mai dădea credit. Dar studiind problema mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau chiar aşa de roz. Odată era faza cu mirosul de la “vecini”, dar am zis că poate nu o fi aşa de rău, şi în cel mai rău caz se poate rezolva cu aparate de aer condiţionat şi geamurile închise când e prea nasol. A doua problemă, mai mare din punctul meu de vedere: complexul e poziţionat la mama dracu’ în mijlocul câmpului. Pe lângă faptul că e greu de ajuns, şi e ori taxi ori maşină personală, nici nu ai de unde cumpăra ceva (apă, ţigări, pâine, medicamente) dacă ai uitat şi ai nevoie urgent(iar eu sunt cam uituc). Ok, era şansa să vină un mic întreprinzător şi să rezolve treaba, dar era riscant. Citind pe forumuri, am mai identificat nişte probleme: izolaţia fonică aproape inexistentă, combinată cu calitatea îndoilenică a unor indivizi care se mutaseră acolo. Ceea ce mi-a pus însă capac a fost modul cum se trata juridic vânzarea-cumpărarea. Eu mă obligam să dau un avans de 30%, iar persoana fizică Negoiţă prin reprezentantul său se obliga să îmi vândă apartamentuldupă ce am achitat şi ultima rată. Problema apărea datorită faptului că această promisiune nu era înregistrată la cartea funciară, practic Negoiţă putea liniştit să mai facă o promisiune în cei 20 de ani până achitam şi ultima rată, iar eu nu eram proprietar, nu puteam să îmi fac buletin şi deci nu beneficiam din micile avantaje care derivă din asta. Da, aş fi putut să îl dau în judecată dacă se întâmpla ceva, dar decât să ajung la mâna justiţiei române, prefer să fiu precaut.
Până la urmă au apărut alte probleme cu acest confort rezidenţial, si problemele se referă la plata TVA-ului retroactiv. Am putea să dezbatem cine ar trebui de fapt să plătească, dar adevărul e că ambele părţi se află în culpă. TVA-ul e o taxă pe care o plăteşte cumpărătorul când achiziţionează ceva (bun sau serviciu), în afară de situaţiile scutite în mod explicit de plata TVA-ului. Vânzătorul este doar un intermediar între stat şi cumpărător în ceea ce priveşte TVA-ul (e o măsură de simplificare birocratică, nevând rost să trimiţi omul la finaţe de câte fiecare dată când cumpără o pâine, aşa se ocupă vânzătorul). Deci, era obligaţia cumpărătorului să plătească TVA-ul şi a vânzătorului să o trimită la stat. Moral, cumpărătorii nu ar fi trebuit urmăriţi, dar legal cred că se poate.
Deci, chiar dacă din motive parţial greşite, în final am luat o decizie corectă. Eu am mai încercat apoi să mai caut apartamente în complexurile rezidenţiale noi, datorită unor mici avantaje: şansa de a avea vecini mai ok (mi-am dat seama la un moment dat că e doar un mit datorită procentului ridicat de cocalari parveniţi care se mutau in aceste complexuri noi), posibilitatea să fie mai bine făcute decât cele vechi (doar câteva sunt cu adevărat făcute bine) etc., dar am fost gonit de faptul că ori erau la mama dracu’, ori aveau nişte preţuri exorbitante ori amândouă. Aşa că am decis să mă orientez către un apartament în bloc vechi. Şi am văzut foarte multe dărăpănături, fără gaze, fără căldură, fără apă caldă, fără cadastru, în case care la primul cutremur cădeau şi alte asemenea probleme. Asta până când la 1 mai am văzut apartamentul pe care în final l-am şi cumpărat (da în timp ce alţii se distrau pe plajă, eu căutam apartament). Eu vroiam apartament lângă pracul IOR, si cu vedere spre parc dacă se poate, plus un balcon generos. Apartamentul pe care l-am cumpărat e în Pantelimon şi nu are balcon. În schimb avea nişte avantaje clare: era proaspăt renovat (ok, renovarea poate a costa 3-4 mii de euro), avea un hol locuibil generos, pe care acum îl folosesc ca living, la geam are un tei care în curând o să înflorească, iar de pe geam se vede comuna pantelimon, şi nu blocul vecin. Plus vânzătorii erau nişte oameni foarte OK, iar agenţia care s-a ocupat chiar s-a implicat în rezolvarea problemelor (aviz agenţilor care încă mai cred că dacă nu cade pică).
Unii ar putea zice că a fost o greşeală că m-am înhămat la un credit. Dar până la urmă lucrurile stau destul de bine. Eu vroiam să iau şi prin credit normal, dar am reuşit prin prima acasă. Astfel, am dat un avans destul de mic, fără să fie nevoie să ma împrumut prea mult de rude, gradul de îndatorare e sub 30%, rata la apartamanent e mai mică decât chiria la garsonieră, iar contractul a fost făcut fără clauze ascunse, deaorece aşa a cerut guvernul. Bine, că sunt şi probleme. Fiind apartament confort 2, în bloc întotdeauna se găsesc unii mai deştepţi care nu vor să plătescă întreţinerea, a apărut mucegai peste iarnă, dar o să rezolv şi asta (a fost şi vina mea, ca dacă dădeam drumul la aerul condiţionat în fiecare seara 30 de minute de dezumidificare nu mai apăreau probleme). Dar per total sunt mulţumit, măcar când mă trezesc dimineaţa nu îl văd pe vecinul de vis-a-vis cum se scarpină în cur, văd teiul, văd casele, râul, câmpul, aud cocoşii cântând (de la casele din apropiere), aud greierii cântând, şi asta îmi sporeşte confortul.
dojo says:
O casa nu e ceva usor de cumparat si e bine ca ai fost atat de atent si de “incapatanat” sa gasesti ceva ce merita cu adevarat efortul financiar din urmatorii ani.
Te felicit pentru achizitie si ma bucur sa citesc asemenea povesti cu happy-end. Eu voi mosteni apartamentul alor mei, dar am vazut destule apartamente cumparate de prieteni si m-am ingrozit cum pot sa arate unele, chiar si astea “rezindetiale” noi. Unele sunt mai aiurea decat vechitura noastra din anii ‘70.
Mircea Popescu says:
Bre din ce-ai scapat. E echivalent cu a castiga la loto, dupa mintea mea. Sigur, omu’ nu-si da seama de chestie, da’ practic ai castigat jdemi la loto.