In mod traditional oamenii cauta raspunsuri. Scotocesc isi dau viata peste cap si devin dezorientati cautand niste raspunsuri care ori nu exista ori sunt inutile. Si asta deoarece nimeni nu cauta intrebarile. Raspunsurile le avem deja, le-am avut intotdeauna, sunt ascunse in noi si tot ce au nevoie pentru a iesi la suprafata sunt intrebarile corecte.
Cautarea intrebarilor nu-i un lucru simplu, sunt usor de ratat cele importante. E mai simplu de cautat raspunsurile la intrebarile insipide, decat de cautat o intrebare importanta, iar oamenii sunt destul de comozi. Insa gasirea unei singure intrebari ofera o recompensa mai mare decat gasirea a o mie de raspunsuri la intrebari inutile.
Societatea a impus un mod de gandire standardizat, un mod prin care intrebarile sunt ocolite, deoarece se stie ca o turma docila e cea fara de intrebari. Suntem invatati sa cautam raspunsuri la intrebari care exista deja, la intrebari care ne sunt servite. Pana la urma e de inteles, ne dorim sa facem parte din turma, sa ne integram, dar a gasit cineva intrebarea: cu ce cost? Cat ne costa integrarea in turma? Cat ne costa respectarea conventiilor sociale? Acestea sunt niste intrebari la care toti stiim raspunsurile, dar cel mai probabil putini s-au gandit la ele. Acestea sunt doar niste intrebari total neimportante fata de restul de intrebari, dar sunt un bun inceput. Deoarece odata cu descoperirea unei intrebari si cu eliberarea raspunsului din noi, apar noi intrebari, si noi cautari, pana cand vom redescoperi in noi raspunsurile cu adevarat importante. Si in timp vom invata sa avem intrebarea corecta la timpul potrivit.

Mark Twain afirma ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti mai amintesti nimic. Dar aceasta zicala nu este cunoscuta de multi, din moment ce minciuna a devenit obisnuinta. Nu sustin neaparat o viata in care nimeni sa nu minta deloc, dar minciuna trebuie mentinuta la un minim necesar, in nici un caz nu trebuie abuzat de ea.
Practic aici intervine arta minciunii: sa stii cand sa o folosesti si cat sa o folosesti. Minciuna trebuie sa fie subtila si cat mai aproape de adevar, sa se indeparteze numai atat cat e nevoie si nici un pic mai mult. Ca un exemplu, ai un loc de munca si ai programat un interviu pentru a iti gasi un alt loc de munca si trebuie sa te invoiesti o jumatate de ora de la actualul loc de munca. Bineinteles, nu poti cere invoire ca sa te duci la interviu la alta firma. Deci, minciuna se impune. Si trebuie gasit un pretext. Ca sa nu existe complicatii trebuie folosit ca pretext o problema reala, si nu imaginara, o problema reala de care stiu cat mai multi colegi, inclusiv seful. Poate fi spre exemplu o problema de sanatate. Orice alta deviatie va complica lucrurile. Si apoi exista momente cand nu trebuie folosita minciuna absolut deloc. Spre exemplu cand un prieten te roaga ceva. Daca poti sa il ajuti, il ajuti, daca nu, ii spui ca nu poti. In orice caz nu e acceptabil sa ii spui ca il ajuti cand stii ca nu vrei sau nu poti. Daca nu poate sa accepte adevarul atunci oricum nu e prieten si nu merita efortul. E simplu.
Din nefericire, cum spuneam, oamenii nu stapanesc arta minciunii, si mint din obisnuinta, din placere, mint si cand ar fi mai avantajos sa spuna adevarul. Eu unul nu tolerez minciuna, si fiind destul de versat in arta minciunii, nici nu pot fi mintit fara sa nu imi dau seama. Si aici intervine un alt aspect al artei minciunii: ii las sa ma minta. Ii las cu impresia ca minciuna le-a reusit si cred ce mi-au spus, chiar daca uneori minciunile sunt atat de evidente incat nu imi dau seama cum isi imagineaza ca as crede. Dar ii las sa se amageasca ca au reusit sa ma minta, si intr-un fel mint si eu in acest fel. E una din cele mai bune tactici din arta minciunii, lasa-ti inamicul sa creada ca te-a inselat ca sa ai avantujul, si din punctul meu de vedere oricine ma minte imi e inamic. Bine, tolerez minciunile de la prieteni intr-o anumita limita, nu sunt chiar inflexibil. Sunt si ei oameni pana la urma si le permit anumite scapari, dar numai cu o limita. Daca limita e depasita si minciuna e atat de inutila si atat de evidenta, incat ca sa o cred trebuie sa fiu cu adevarat prost, atunci ma supar. Nimic nu ma deranjeaza mai mult decat sa fiu luat de prost, iar masura prostiei e “capacitatea” de a crede minciuni evidente. Pana la urma si viata e ca un joc de poker. Daca minti prea mult, nimeni nu te mai ia in serios, daca minti doar atunci cand e absolut nevoie, si in rest spui numai adevarul, nimeni nu te suspecteaza.
Fosta sotie, cunostea despre mine aceste lucruri, stia ca pot detecta minciuna, stia ca o pot stapanii ca nimeni altul si pot minti cu naturalete cand cand se impune, si asta a infricosat-o putin. De fapt putin mai mult, din aceasta cauza e fosta sotie, si nu actuala. Si nu o invinovatesc, trebuie sa para destul de infricosator cineva care minte fara sa minta si sa “miroasa” instant minciuna. Si evident ii era frica de “razbunarea” mea. Dar “razbunarea” mea, ca orice altceva la mine, nu e o razbunarea normala, e mai subtila si de obicei presupune oferirea celui pe care ma “razbun” exact ceea ce vrea, sau mai bine spus exact ceea ce spune ca vrea…

Interesanta e societatea in care traim, de trebuie mereu sa purtam masti. In fiecare zi purtam cate o masca. Uneori mai multe masti pe zi, in functie de situatie. Parca am fi niste agenti sub acoperire in fiecare zi. Ne trezim, ne pregatim, si inainte de a iesi pe usa, ne punem masca. Bine, partea nasoala e atunci cand trebuie sa iti pui masca inainte de a iesi pe usa, dar atunci ai alt gen de probleme.
Revenind, iesim pe usa cu o masca, ne intalnim cu vecinul enervant, ne punem alta masca, alta masca pentru vecinul de treaba, si apoi alta pe drumul spre locul de munca, si cand ajungem acolo, ne punem alta masca si tot asa. Ne folosim de ele, ca sa ne integram in turma, ca sa parem ca suntem altceva, sa parem ca suntem ca majoritatea. Si de la atatea masti, cu timpul, uitam si cine suntem, uitam ceea ce reprezentam si incepem sa ne identificam cu mastile.
Dar, in final, tot ce ne dorim e sa fim liberi, sa fim noi cei adevarati, sa aruncam cu mastile departe. Nu ar fi mai simplu sa nu mai purtam mastile? Sa le spunem oamenilor ce credem cu adevart, sa fim noi insine? Daca nu cu toti oameni, macar cu prietenii, ca daca trebuie sa porti o masca si pentru un prieten, atunci nu e prieten. Renuntarea la masti uneori face lucrurile mai simple. Si nu e vorba numai de ce a spus Mark Twain, ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti amintesti nimic, e vorba de ceva mult mai simplu: renuntand la masti, renuntand la a mai face si spune lucruri numai ca asa trebuie, atunci viata devine mai simpla. Prietenii sunt reali, locul de munca e mai placut. In general viata e mai placuta in acele momente cand nu trebuie purtata nici o masca.
Eu unul nu vreau ca oamenii sa poarte masti in fata mea, si nici nu vreau sa port o masca in fata altora. Prefer sa fim oameni, si nu niste masti, niste proiectii a cea ce nu suntem. Prefer sa fiu ceea ce sunt si nu ceea ce ar vrea altii sa fiu. Nu vreau sa fiu doar o masca.
Iar daca trebuie sa porti o masca inainte de a iesi pe usa si dupa ce ajungi acasa, atunci in mod clar nu ai ales bine cu cine sa iti petreci viata.

Înainte de a continua aş dori să fac câteva precizări întâi despre teoria conspiraţie, deoarece e posbil să o dau uneori în teoria conspiraţie, şi despre secte. Aceste două lucruri au în comun uneori credinţa, fie că e credinţa în teoria conspiraţiei sau credinţa în respectiva sectă şi în liderul său religios.

În legătură cu credinţa aş vrea să pornesc un pic de la un citat al Pascal care e ceva de genul: “Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă există şi nu crezi atunci ai pierdut totul“. În principiu, acest citat a fost scurtat prin sintagma: “Dacă cred nu pierd nimic, dacă nu cred pierd totul”. Eu sunt de părere că totuşi aceşti şi aceşti oameni au pierdut ceva crezând, fie că au murit crezând sau că au comis crime oribile crezând. Credinţa oarbă nu este niciodată bună, mai ales atunci când este pusă în practică.

Să crezi că o teorie a conspiraţiei e adevărată şi să te comporţi ca atare este o prostie, să crezi că o teorie a conspiraţiei e posibil să fie adevărată este cu totul altceva. Până la urmă nu ar trebui niciodată să considerăm un lucru adevărat dacă nu suntem siguri, cum nici nu ar trebui să discredităm acel ceva fără a avea siguranţa că e complet fals. Una dintre trăsăturile dominante ale unei astfel de teorii a conspiraţiei este că nu există suficiente dovezi nici să confirme, nici să să discrediteze. Cum e cazul Kennedy spre exemplu, nu suntem siguri că Oswald l-a ucis datorită unor inconsistenţe, dar nu suntem siguri nici că a fost o conspiraţie ca să îl omoare. Deci trebuie să fim deschişi ambelor variante, neexistând certitudinea nici uneia dintre aceste situaţii.

Şi acum ajungem la problema cu teoria conspiraţiei, şi anume cum mă influenţează pe mine ca cetăţean dacă o teorie a conspiraţiei e falsă sau adevărată. Dacă o considerăm din start falsă, e posibil să ignorăm anumite probleme care se întâmplă în jurul nostru, probleme care la un moment dat ar putea să ne influenţeze viaţa. În schimb dacă o considerăm din start adevărată e posibil să nu mai fim capabili să ne trăim viaţa din plin din cauza fricii de conspiratori, sau mai rău, unii ar putea chiar încerca să “elimine” respectivi conspiratori.

În privinţa sectelor este cam aceeaşi situaţie, sunt unii care cred totul fără să judece şi se ajunge la situaţii cum sunt cele două prezentate mai sus, sau dimpotrivă resping tot ceea ce există în afara religiei lor, riscând astfel posibil să piardă anumite idei şi adevăruri interesante în viaţă.

În concluzie în orice situaţie trebuie să ne folosim bibilica, deoarece din cauza asta avem un creier şi judecată, să fim capabili să judecăm lucrurile din jurul nostru, să ne menţinem deschişi la orice posibilitate şi în acelaşi timp să fim reticienţi la tot. Cum am spus, la un moment dat e posibil să o dau în teoria conspiraţiei, o sa scriu şi am scris despre multe, dar asta nu înseamnă că tot ceea ce am scris şi am să scriu trebuie considerat perfect adevărat, cum nici fals nu trebuie considerat.

În postul precedent am încercat să explic ce este Dumnezeu.  După cum am stabilit Dumnezeu este reprezentat de întreg universul care probabil funcţionează atât ca un creier imens conştient de fiecare bucăţică din el, găsind motivaţii ale acestei afirmaţii atât din punct de vedere mitologic, cât şi, în parte, din punct de vedere ştiinţific. Astăzi voi scrie despre implicaţiile acestui fapt.
(more…)