Cum spuneam aici am fugit un pic. Dar fuga s-a incheiat. Am fugit, mi-am refacut fortele si am avut parte si de revelatiile necesare. Da, nu a fost doar una, au fost mai multe. Nu le voi impartasii pe toate, ci doar una, care mi se pare destul de relevanta. Aceasta se poate translata intr-o propozitie simpla: actioneaza intotdeauna, nimeni nu a facut nimic fara sa actioneaze. Ca e bine sau rau actiunea e necesara pentru a continua, pentru a realiza ceva. Uneori poate parea o idee buna sa nu facem nimic, sa stam pe margine. Dar scopul nu e sa facem lucruri bune, ci doar sa facem lucruri. Bune sau rele, ele trebuie facute. A face numai lucruri bune e o prostie si ne condamna la uitare si ratare.

Edmund Burke spunea ca tot ceea ce e necesar ca raul sa infranga e ca oamenii buni sa nu faca nimic. Dar daca oamenii buni actioneaza si fac ceva, inceteaza sa mai fie buni, devin si ei rai. Nu poti sa actionezi si sa ramai bun. Este o imposibilitate. Cand vezi un om biciuind 20 de oameni si au pistol in mana, poti sa nu faci nimic si sa lasi raul sa triumfe sau sa il impusti si sa faci un lucru “rau”. Deciziile nu trebuie sa fie placute si a actiona nu e intotdeauna un lucru bun, dar stand pe margine ne irosim viata.

Cand vine hoarada de barbari putem sa fugim, sa ne ascundem intr-o vagauna sperand ca ne vor ocoli, sperand ca la un moment dat vor pleca, sau putem sa punem mana pe o maciuca sa ii asteptam. Da, cel mai probabil vom muri, dar oricum vom muri, deci de ce sa nu murim in picioare si nu in genunchi intr-o vagauna plini de noroi si cacati pe noi de frica?

Aceste trei concepte par la prima vedere a reprezenta unul si acelasi lucru. In fond e cunoscut ca lasitatea reprezinta “posedarea” individului de catre frica, iar curajul reprezinta lipsa fricii. Dar oare chiar asa sa stea lucrurile? Nu pot oare coexista lasitatea, curajul si frica in acelasi timp? Adevarul ca in fiecare dintre noi coexista aceste trei concepte, suntem curajosi, lasi si ne e frica. Frica fiind cea care le uneste pe celalte doua. Sau mai bine spus, modul in care ne intelegem cu frica, cum o stapanim sau cum ne lasam dominati de ea. Dominand frica dobandim curaj, lasandu-ne dominati de ea ajungem spre lasitate, iar lasitatea conduce spre fuga. Iar cu fuga exista o problema, si anume ca nu rezolva nimic, decat pe termen scurt.
Uneori o amanare e un lucru benefic, o retragere strategica poate ajuta la recladirea fortelor si la construirea unui atac decisiv, dar daca e de lunga durata nu duce decat la pierzanie. Fugind de indepartam de locul nostru, fugim in nestire, pana cand, intr-un final va trebui sa infruntam lucrul de care fugim. Si lupta va fi la fel de grea, la fel de istovitoare, numai ca victoria nu va mai fi la fel de dulce. Si asta deoarece, dupa ce ne vom uita in jur vom descoperi ca am fugit atat de departe incat ne aflam intr-un pustiu, iar intoarcerea inapoi se va dovedi o lupta si mai istovitoare. In acest moment lasitatea numai este o optiune, iar lupta deja devine o dependenta. Si mai grav e ca incepe sa dispara si frica, iar cand dispare frica, se instaleaza nebunia.
Frica ne tine in viata, ne tine in contact cu realitatea, in momentul in care dispare frica, dispaream ca oameni. Ideea nu e sa dispara frica, ci sa o dominam, sa o folosim. Si e valabil pentru orice sentiment, curajul e atunci cand ne dominam sentimentele, dar le folosim, deoarece ne dau informatii importante, ne spun ceea ce suntem.
Si da, dominarea sentimentelor e intr-adevar o treaba dificila. Nu e usor sa iti fie frica si sa te avanti in lupta, nu e usor sa urasti si sa te abti sa lovesti, nu e usor sa iubesti si sa te dai la o parte fara nici un regret. E mult mai usor sa ucizi sentimentele, sa le adormi sa nu mai stii de ele, e mai usor ca nu exista durerea. Insa exitsa un pret pentru aceasta eliminare a durerii, poate cel mai mare pret pe care il platim: sufletul nostru. Suntem pana la urma cumulul sentimentelor si al experientelor noastre. Daca ne eliminam sentimentele, ne eliminam pe noi. Si atunci exista doar o solutie: dominarea lor insotita de o durere fara sfarsit. Dar pana la urma, si durererea devine o chestie de obisnuinta.
Pana una alta si eu trebuie sa fug un pic, nu mult, doar un pic, deoarece am facut greseala sa imi adorm sentimentele, iar acum cand s-au trezit sunt mai puternice cu niciodata, si in acest caz o retragere strategica se impune. Pana cand ma voi intoarce, si ma voi intoarce, sper sa am parte si de revelatia de care am nevoie.