Mark Twain afirma ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti mai amintesti nimic. Dar aceasta zicala nu este cunoscuta de multi, din moment ce minciuna a devenit obisnuinta. Nu sustin neaparat o viata in care nimeni sa nu minta deloc, dar minciuna trebuie mentinuta la un minim necesar, in nici un caz nu trebuie abuzat de ea.
Practic aici intervine arta minciunii: sa stii cand sa o folosesti si cat sa o folosesti. Minciuna trebuie sa fie subtila si cat mai aproape de adevar, sa se indeparteze numai atat cat e nevoie si nici un pic mai mult. Ca un exemplu, ai un loc de munca si ai programat un interviu pentru a iti gasi un alt loc de munca si trebuie sa te invoiesti o jumatate de ora de la actualul loc de munca. Bineinteles, nu poti cere invoire ca sa te duci la interviu la alta firma. Deci, minciuna se impune. Si trebuie gasit un pretext. Ca sa nu existe complicatii trebuie folosit ca pretext o problema reala, si nu imaginara, o problema reala de care stiu cat mai multi colegi, inclusiv seful. Poate fi spre exemplu o problema de sanatate. Orice alta deviatie va complica lucrurile. Si apoi exista momente cand nu trebuie folosita minciuna absolut deloc. Spre exemplu cand un prieten te roaga ceva. Daca poti sa il ajuti, il ajuti, daca nu, ii spui ca nu poti. In orice caz nu e acceptabil sa ii spui ca il ajuti cand stii ca nu vrei sau nu poti. Daca nu poate sa accepte adevarul atunci oricum nu e prieten si nu merita efortul. E simplu.
Din nefericire, cum spuneam, oamenii nu stapanesc arta minciunii, si mint din obisnuinta, din placere, mint si cand ar fi mai avantajos sa spuna adevarul. Eu unul nu tolerez minciuna, si fiind destul de versat in arta minciunii, nici nu pot fi mintit fara sa nu imi dau seama. Si aici intervine un alt aspect al artei minciunii: ii las sa ma minta. Ii las cu impresia ca minciuna le-a reusit si cred ce mi-au spus, chiar daca uneori minciunile sunt atat de evidente incat nu imi dau seama cum isi imagineaza ca as crede. Dar ii las sa se amageasca ca au reusit sa ma minta, si intr-un fel mint si eu in acest fel. E una din cele mai bune tactici din arta minciunii, lasa-ti inamicul sa creada ca te-a inselat ca sa ai avantujul, si din punctul meu de vedere oricine ma minte imi e inamic. Bine, tolerez minciunile de la prieteni intr-o anumita limita, nu sunt chiar inflexibil. Sunt si ei oameni pana la urma si le permit anumite scapari, dar numai cu o limita. Daca limita e depasita si minciuna e atat de inutila si atat de evidenta, incat ca sa o cred trebuie sa fiu cu adevarat prost, atunci ma supar. Nimic nu ma deranjeaza mai mult decat sa fiu luat de prost, iar masura prostiei e “capacitatea” de a crede minciuni evidente. Pana la urma si viata e ca un joc de poker. Daca minti prea mult, nimeni nu te mai ia in serios, daca minti doar atunci cand e absolut nevoie, si in rest spui numai adevarul, nimeni nu te suspecteaza.
Fosta sotie, cunostea despre mine aceste lucruri, stia ca pot detecta minciuna, stia ca o pot stapanii ca nimeni altul si pot minti cu naturalete cand cand se impune, si asta a infricosat-o putin. De fapt putin mai mult, din aceasta cauza e fosta sotie, si nu actuala. Si nu o invinovatesc, trebuie sa para destul de infricosator cineva care minte fara sa minta si sa “miroasa” instant minciuna. Si evident ii era frica de “razbunarea” mea. Dar “razbunarea” mea, ca orice altceva la mine, nu e o razbunarea normala, e mai subtila si de obicei presupune oferirea celui pe care ma “razbun” exact ceea ce vrea, sau mai bine spus exact ceea ce spune ca vrea…