Cum spuneam aici am fugit un pic. Dar fuga s-a incheiat. Am fugit, mi-am refacut fortele si am avut parte si de revelatiile necesare. Da, nu a fost doar una, au fost mai multe. Nu le voi impartasii pe toate, ci doar una, care mi se pare destul de relevanta. Aceasta se poate translata intr-o propozitie simpla: actioneaza intotdeauna, nimeni nu a facut nimic fara sa actioneaze. Ca e bine sau rau actiunea e necesara pentru a continua, pentru a realiza ceva. Uneori poate parea o idee buna sa nu facem nimic, sa stam pe margine. Dar scopul nu e sa facem lucruri bune, ci doar sa facem lucruri. Bune sau rele, ele trebuie facute. A face numai lucruri bune e o prostie si ne condamna la uitare si ratare.

Edmund Burke spunea ca tot ceea ce e necesar ca raul sa infranga e ca oamenii buni sa nu faca nimic. Dar daca oamenii buni actioneaza si fac ceva, inceteaza sa mai fie buni, devin si ei rai. Nu poti sa actionezi si sa ramai bun. Este o imposibilitate. Cand vezi un om biciuind 20 de oameni si au pistol in mana, poti sa nu faci nimic si sa lasi raul sa triumfe sau sa il impusti si sa faci un lucru “rau”. Deciziile nu trebuie sa fie placute si a actiona nu e intotdeauna un lucru bun, dar stand pe margine ne irosim viata.

Cand vine hoarada de barbari putem sa fugim, sa ne ascundem intr-o vagauna sperand ca ne vor ocoli, sperand ca la un moment dat vor pleca, sau putem sa punem mana pe o maciuca sa ii asteptam. Da, cel mai probabil vom muri, dar oricum vom muri, deci de ce sa nu murim in picioare si nu in genunchi intr-o vagauna plini de noroi si cacati pe noi de frica?

Cred ca pana la urma scopule vietii este cel mai cautat lucru din istoria omenirii (da, chiar mai cautat decat bosonul higgs numita in mod popular “particula lui Dumnezeu”). Practic toti avem nevoie de o ratiune pentru a trai. Bine, asta este in general valabil pentru oameni cat de cat inteligenti. Si aici intervine si avantajul de a fi prost, pentru ca atunci scopul e destul de simplu: sa futi cat mai mult, sa mananci cat mai bine si eventual sa conduci o masina cat mai bengoasa sau orice altceva ce poate fi folosit ca trofeu social si nu trebuie sa te complici prea mult. Bine, nu asta e scopul lor real, dar ei sunt multumiti cu asta.
Revenind, in general oamenii au nevoie sa creada ca viata lor are un sens, un scop, si evident il cauta. Si de aici incolo se pot remarca mai multe “scopuri”. Exista un scop al universului, un scop al materiei, un scop al al organismelor vii, un scop al omenirii si in final un scop al individului. In aceasta ordine de dependenta, inseamnand spre exemplu ca scopul individului e parte din scopul omenirii si tot asa, pana cand se ajunge la scopul universului. Scopul universului, sau macar al omenirii, este destul de complicat de aflat, si aproape imposibil. Diversele mituri sunt contradictorii in ceea ce priveste scopul omenirii, inclusiv cand este vorba de cine a fost creata. In religiile mai populare pe la noi, se spune ca ca omenirea a fost creata de zeul cel bun, dar sunt destul de multe religii unde omenirea a fost fost creata de catre zeul cel rau in incercarea de castiga razboiul cu zeul ce bun. Indiferent de aceasta problema, omenirea are un scop, iar individul, ca parte din omenire are si el un scop.
Multi considera ca scopul individului este identic pentru toti indivizii. Nimic mai fals. Chiar daca scopul omenirii este unul singur, asta nu inseamna ca toti avem acelasi scop. Tot astfel cum in societate fiecare individ indeplineste o alta functie, si scopul fiecaruia este altul. Si acest scop nu trebuie sa fie un lucru grandios, poate sa fie un lucru extrem de marunt, dar care in final se dovedeste important pentru scopul final al omenirii. Problema e ca nimeni nu va poate spune care va scopul, fiecare se indreapta spre scopul sau, destinatia sa finala si in sinea sa fiecare il stie. Pentru a ne realiza scopul, suntem intr-un fel condusi. Avem sentimente, dorinte, nazuinte, ne dorim sa facem anumite lucruri, si uram sa facem altele, si toate acestea ne conduc involuntar catre indeplinirea acestui scop. Oamenii in general cred ca sunt stapanii propriului destin, ca ei decid ce fac cu viata lor. Dar fiecare actiune, fiecare decizie pe care o luam, ne conduce incet, incet catre acel scop unic pe care il avem in viata si fara sa ne dam seama facem exact ceea ce trebuie.
Nu numai ca scopul fiecaruia este unic, dar este si ceea ce ne tine in viata. Odata indeplinit, atunci putem sa murim, pana atunci suntem obligati sa traim. Si poate de aceea si sinuciderea este cel mai mare pacat, deoarece sinucigasul se sustrage de la a isi indeplini scopul, scop care va trebui preluat de altcineva. Sau poate ca si acea sinucidere a fost luata in considerare si planificata…
In final fiecare individ e unic si are propriul sau scop de a exista si intr-un fel ciudat, oricat de izolat ar fi de turma tot face parte din ea si tot o influenteaza, uneori fara sa isi dea seama. Care e planul final? Eu unul nu am nici cea mai mica idee. Pentru ca daca as avea, atunci as fi stapanul lumii.

Am vazut demult un film japonez in care era urmatoarea scena: un tata ii spune fiului sau “Nu poti intelege viata pana nu intelegi moartea”, dupa care tatal s-a aruncat pe geam si a murit. Aparent aceasta scena pare absurda, dar nu este. Asta deoarece viata e plina de tragedii, unele mai mici si altele mai mari. Cu cat incepi sa simti tragediile mai devreme, cu atat iti dai seama despre ce e vorba in viata, intelegi ca viata nu e neparat minunata si pana la urma problema e de a face fata tuturor acestor tragedii si a trece peste ele. A le infrunta, a privii, metaforic vorbind, moartea in fata si a ii spune: “Da ce ai mai bun in tine, ca pe mine nu ma clintesti”. Si alteori trebuie luate solutii extreme in situatii extreme pentru a supravietui.
Pentru ca in momentul in care simti moartea, simti cum iti da tarcoale, simti cum e aproape de tine si te ocoleste, atunci poti sa simti si viata, poti sa simti ca e normal sa fie asa si in nici in alt mod, si poti sa o intelegi la adevarata ei valoare. Niciodata nu poti sa stii cand sa te apleci, daca nu te dai cu capul de tocul usii de cateva ori. Daca te lovesti de suficiente ori, inveti sa te apleci.
Unii dintre prieteni imi spun ca sunt prea extrem, ca nu pot sa fac compromisuri. Eu am simtit de nenumarate ori moartea, incepand cu momentul in care m-am nascut (daca ma gandesc bine chiar mai devreme) si pot sa spun in mod sincer, viata e prea scurta pentru compromisuri. Am facut compromisuri in viata si niciodata nu a iesit bine. Asa ca pentru mine e totul sau nimic. Nu mai pot sa accept compromisuri. Nu mai pot sa accept sa dau si sa primesc jumatati de masura. Ar fi deja prea mult.
Da, nu ma pot incadra in turma, nu pot merge unde merge turma, eu pot sa ma duc si la stanga si la dreapta, si daca e nevoie si invers fata de turma. In fond e alegerea mea! Si am ales sa observ turma, fara a face neaparat parte din ea. Am ales sa fiu liber, am ales sa fiu ceea ce sunt, fara falsitate. Multi imi spun ca o sa mor singur din cauza asta. Eh, cum spuneam, am simtit moartea, si nu e chiar asa rea, si prefer sa mor singur si sa fiu eu, decat sa mor cu cineva facand compromisuri inutile si devenind altcineva. Prefer sa mor singur si liber, liber in ceea ce sunt, in ceea ce fac si in ceea ce gandesc.
Poate acum sunt putin subiectiv, din moment ce trec din nou (a cata oara oare?) printr-un moment de cotitura in viata mea. Si mereu in aceste momente dau foc puntilor din spatele meu ca sa fiu sigur ca nu mai am nici o cale de retragere si sa pot merge inainte in forta, deoarece singura cale e inainte. Problema acum e: la ce punti sa dau foc? Sa dau foc la absolut toate, sau sa mai pastrez ceva? Inca nu sunt sigur ce o sa fac, dar indiferent ce decizie voi lua voi merge inainte, deoarece am simtit moartea, si stiu ca sunt lucruri mai rele decat ea!

Frica de moarte oamenilor derivă în principal din frica de necunoscut. Nimeni nu s-a întors din morţi oficial şi să povestească. Dar totuşi este moartea chiar atât de necunoscută? Din perspectivă religioasă şi a bunului simţ avem trei posibilităţi. (more…)