Mark Twain afirma ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti mai amintesti nimic. Dar aceasta zicala nu este cunoscuta de multi, din moment ce minciuna a devenit obisnuinta. Nu sustin neaparat o viata in care nimeni sa nu minta deloc, dar minciuna trebuie mentinuta la un minim necesar, in nici un caz nu trebuie abuzat de ea.
Practic aici intervine arta minciunii: sa stii cand sa o folosesti si cat sa o folosesti. Minciuna trebuie sa fie subtila si cat mai aproape de adevar, sa se indeparteze numai atat cat e nevoie si nici un pic mai mult. Ca un exemplu, ai un loc de munca si ai programat un interviu pentru a iti gasi un alt loc de munca si trebuie sa te invoiesti o jumatate de ora de la actualul loc de munca. Bineinteles, nu poti cere invoire ca sa te duci la interviu la alta firma. Deci, minciuna se impune. Si trebuie gasit un pretext. Ca sa nu existe complicatii trebuie folosit ca pretext o problema reala, si nu imaginara, o problema reala de care stiu cat mai multi colegi, inclusiv seful. Poate fi spre exemplu o problema de sanatate. Orice alta deviatie va complica lucrurile. Si apoi exista momente cand nu trebuie folosita minciuna absolut deloc. Spre exemplu cand un prieten te roaga ceva. Daca poti sa il ajuti, il ajuti, daca nu, ii spui ca nu poti. In orice caz nu e acceptabil sa ii spui ca il ajuti cand stii ca nu vrei sau nu poti. Daca nu poate sa accepte adevarul atunci oricum nu e prieten si nu merita efortul. E simplu.
Din nefericire, cum spuneam, oamenii nu stapanesc arta minciunii, si mint din obisnuinta, din placere, mint si cand ar fi mai avantajos sa spuna adevarul. Eu unul nu tolerez minciuna, si fiind destul de versat in arta minciunii, nici nu pot fi mintit fara sa nu imi dau seama. Si aici intervine un alt aspect al artei minciunii: ii las sa ma minta. Ii las cu impresia ca minciuna le-a reusit si cred ce mi-au spus, chiar daca uneori minciunile sunt atat de evidente incat nu imi dau seama cum isi imagineaza ca as crede. Dar ii las sa se amageasca ca au reusit sa ma minta, si intr-un fel mint si eu in acest fel. E una din cele mai bune tactici din arta minciunii, lasa-ti inamicul sa creada ca te-a inselat ca sa ai avantujul, si din punctul meu de vedere oricine ma minte imi e inamic. Bine, tolerez minciunile de la prieteni intr-o anumita limita, nu sunt chiar inflexibil. Sunt si ei oameni pana la urma si le permit anumite scapari, dar numai cu o limita. Daca limita e depasita si minciuna e atat de inutila si atat de evidenta, incat ca sa o cred trebuie sa fiu cu adevarat prost, atunci ma supar. Nimic nu ma deranjeaza mai mult decat sa fiu luat de prost, iar masura prostiei e “capacitatea” de a crede minciuni evidente. Pana la urma si viata e ca un joc de poker. Daca minti prea mult, nimeni nu te mai ia in serios, daca minti doar atunci cand e absolut nevoie, si in rest spui numai adevarul, nimeni nu te suspecteaza.
Fosta sotie, cunostea despre mine aceste lucruri, stia ca pot detecta minciuna, stia ca o pot stapanii ca nimeni altul si pot minti cu naturalete cand cand se impune, si asta a infricosat-o putin. De fapt putin mai mult, din aceasta cauza e fosta sotie, si nu actuala. Si nu o invinovatesc, trebuie sa para destul de infricosator cineva care minte fara sa minta si sa “miroasa” instant minciuna. Si evident ii era frica de “razbunarea” mea. Dar “razbunarea” mea, ca orice altceva la mine, nu e o razbunarea normala, e mai subtila si de obicei presupune oferirea celui pe care ma “razbun” exact ceea ce vrea, sau mai bine spus exact ceea ce spune ca vrea…

Da, stiu era “fiecare om are dreptul sa fie fericit”, dar aici vorbim de realitate, nu de fantezii si basme, iar tendinta oamenilor catre nefericire este indubitabila. De aceea, eu cred cu tarie in dreptul oamenilor de a fi nefericiti. Din aceasta cauza asta a fost inventata si democratia: pentru a garanta dreptul oamenilor de a fi nefericiti.
Aceasta tendinta a oamenilor de a fi atrasi de nefericire, de situatiile neplacute ma fascineaza intr-un fel. Chiar si eu simt aceste tendinte, pana la urma sunt si eu om, cel putin partial, si mi se pare interesant efectul hipnotic prin care sunt atras de situatiile neplacute, la fel cum o musca e atrasa de becul de care daca se apropie moare. Oare musca stie ca daca se apropie de acea lumina moare, sau e la fel de “oarba” ca si oamenii? Si daca musca nu stie ca lumina o va omori, iar cineva va incerca sa o opreasca nu isi va folosi musca toate resursele pentru a atinge lumina si a distruge orice obstacol o opreste? Tot astfel si oamenii se indreapta catre nefericire, orbiti de o lumina temporara. A incerca sa ii opresti inseamna nebunie totala. De aceea respect dreptul semenilor mei la nefericire. Am incercat in trecut sa le neg dreptul la nefericire, dar a fost o greseala. Acum respect acest drept, oricat de dureros ar fi pentru mine stiind uneori ce urmeaza. Dar pana la urma, am si eu dreptul la nefericire.

Ura e cel mai puternic sentiment omenesc. Unii ar spune ca e dragostea, dar se insala. Ura e cea care ii motiveaza pe oameni, e ceea ce ii face sa renunte la totate barierele si sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. Suntem obisnuiti cu basme, despre puterea dragostei, despre cum daca faci bine si faci totul din dragoste lucrurile se vor aranja, si cu toate astea cand avem de ales intre ura si dragoste, alegem ura, cand avem de ales intre iertare si razbunare, alegem razbunarea. Si asta pentru ca pare cea mai simpla cale. E mai usor sa urasti decat sa iubesti, e mai usor sa te razbuni decat sa ierti, e mai usor sa distrugi decat sa creezi. Bineinteles oamenii vor cauta cele mai nobile pretexte pentru a isi justifica ura, dar oricat ar incerca sa se minta pe sine sau pe ceilalti, realitatea e ca acele pretexte nu sunt asa de nobile, iar rezultatele urii sunt rareori benefice.
Fiind un sentiment atat de puternic, ura poate fi cu succes folosita pentru a manipula turma. Dar ura nu numai ca e un sentiment puternic, e si unul dintre cele mai primitve sentimente si din aceasta cauza ura devine si o nevoie. Oamenii, in general, au nevoie sa urasca ceva, sau pe cineva. Si depinde de noi daca alegem ce sa uram, sau aleg altii pentru noi si ne dau tintele, iar noi, ca o turma ascultatoare si insetata vom uri ceea ce ni se serveste.
Ceea ce se intampla de ceva timp la noi in tara este exclusiv datorat manipularii prin ura. Ura, fiind, dupa cum spuneam, un sentiment primitiv si puternic, intuneca mintea iar deciziile luate pe baza urii sunt pur si simplu haotice si irationale. Si asta se vede cu ochiul liber acum, cand argumentele rationale nu isi mai au locul si tot ceea ce conteaza e ura si actiunile facute in numele urii.
Eu unul am o capacitate limitata de a intelege pe deplin societatea omeneasca. Adica inteleg intr-o anumita masura ura si nevoia de a uri. Dar ce nu inteleg e de ce ar vrea cineva mai mult sa ii faca cuiva rau din ura sau din razbunare sau din orgoliu etc., decat sa isi faca sie insasi bine. Acest lucru nu l-am inteles si nu o sa il pot intelege niciodata, chiar daca e o atitudine pe care am intalnit-o destul de des, si la nivel macro si la nivel de individ.

Acum ceva timp am fost martorul unei întamplări care m-a făcut sa înţeleg motivul pentru care România e un stat profund necivilizat şi va rămâne aşa pentru mult timp. Eram în metrou şi trenul opreşte într-o staţie destul de aglomerată. Un tată cu fiul său se zbate să fie primul care intră în vagon, şi reuşeşte. Copilul, care probabil avea 7-8 ani vrea să se îndeparteze de uşă, spre mijlocul vagonului unde era mai mult loc. Atunci tatăl său îi dă o lecţie despre ce inseamnă să fi român: “De ce te duci mai încolo? Stai aici lângă uşă, că oricum noi tot pe partea asta o să coborâm”. Şi în acel moment copilul a avut o revelaţie: nu e obligat să permită şi celorlalţi călători să urce, nu trebuie să se comporte civilizat în societate şi a răspuns: “Da, ai dreptate!” Şi al doilea călator a făcut acelaşi lucru, şi drept rezultat călatorii rămaşi pe peron se chinuiau să intre unul câte unul prin uşa blocată de nesimţiţi, obligând trenul să stea în staţie mai mult decât era necesar.

Şi până la urmă acesta e motivul pentru care România nu progresează şi nu va progresa niciodată. Copiii sunt învăţaţi de mici cum să fie nesimţiţi, şi vor creşte cu o cultură a nemţirii. Degeaba te chinui să educi copiii să traverseze strada pe verde, când văd zeci de pensionari cum se aruncă având roşu, sau când insuşi părintele său îl învaţă să traverseze pe roşu că nu se vede nicio maşină. Nesimţirea a devenit parte integrantă a culturii româneşti, e ceea mai de preţ valoarea a românului care are grijă să o transmită mai departe fiilor săi. Degeaba ne agităm că avem parlamentari şi guvernanţi nesimţiţi, deoarece ei sunt imaginea societăţii noastre, a culturii noastre. Degeaba urlă diverse “doamne” că noua generaţie e de căcat, atâta timp cât această generaţie e creaţia lor.

Da, vechile generaţii au creat această cultură a nesimţirii, prin puterea exemplului, prin educaţia dată propriilor progenituri, prin profesori care au perpetuat această nesimţire în şcoli de către profesori nemţişi şi imbecili. Şi actuala generaţie va face la fel, îşi va educa copiii în spiritul nesimţirii, şi cu fiecare generaţie nesimţirea va creşte, cu fiecare an nesimţirea va creşte până o să ajungem gunoaile Europei, poate chiar ale lumii, dacă nu o să avem curajul să spunem: NU!. NU o să îi permit copilului meu să treacă pe roşu, şi nu o să trec eu însumi pe roşu. NU o să îmi învăţ copilul să blocheze uşile la mijloacele de transport. NU o să îmi învăţ copilul că şpaga e bună. NU o să îmi învăţ copilul că nesimţirea e bună…

Descriere

In transportul in comun romanii se comporta ca niste veritabile oi. Stiti cum stau oile aproape de poarta toate cand stiu ca e rost de plecat undeva? Exact asa sta si romanul din turma in usa fiecarui mijloc de transport in comun. Nu conteaza ca nu coboara la urmatoarea statie, sau la a doua, sau la a treia, primul lucru pe care il face romanul de turma dupa ce s-a urcat in mijlocul de transport in comun e sa se opreasca in usa. Nu conteaza ca in spatele lui mai sunt spate care vor sa urce, iar la urmatoarea statie vor sa coboare 10, el va sta in usa cu vitejie, si se va misca de acolo doar in cazul in care va vedea un scaun liber. La metrou e si mai interesant, deoarece metroul are usi si pe o parte si pe cealalta, si in functie de statie se deschid usile ori pe dreapta, ori pe stanga. E, ghici pe ce parte se pun indivizii din aceasta turma interesanta? Exact pe partea pe care se ve deschide usile. Si stau acolo in usa atarnati de bara, de obicei cu spatele la usa si butonand la un telefon. In mod normal pe usile de la metrou ar trebui sa intre/iasa 2 oameni odata, dar din cauza acestor specimene, la unele usi ai noroc daca poate intra o persoana. Si asta din cauza faptului ca e cate un specimen de fiecare parte a usilor, si de obicei cei care intra primii fac parte din aceeasi specie si vor face un pas in metrou dupa care se vor opri. Si astfel vedem uneori metrouri care par extrem de aglomerate, de nu ai loc sa intri, dar intre usi sunt practic goale.

Aceasta manifestare se intalneste si pe microbuzele care fac legatura intre unele localitati. Toti cei care stau in picioare vor sta langa usa. Chiar daca coboara la capat, romanul de turma va indura chinul de a se inghesui cu cei care vor sa coboare inaintea lui, sau care vor urca, dar din usa nu se va da. Din cauza aceasta am vazut odata un sofer de microbuz destul de ingenios. Omul cand vedea ca nu se mai putea urca lumea prin fata, deschidea usile din spatele microbuzului si baga oameni si pe acolo, si astfel rezolva una din problemele turmei.

Cauza

Probabil aceasta manifestare a fost cauzata de supraaglomerarea mijloacelor de transport in Romania din timpuri stravechi. Romanul era constient ca daca nu sta in apropierea usii e posibil sa nu poata cobori la statia lui. In timp probabil ca acest comportament s-a implantat genetic, astfel ca marea majoritate a romanilor simt un puternic impuls interior de a sta in apropierea usii.

Cativa tineri idealisti, pe fondul miscarilor anti-comuniste din Europa, au decis ca trebuie sa faca ceva. Asa ca au iesit in strada sa isi strige drepturile. Au luptat si au crezut ca merita sa moara ca noi restul sa traim mai bine. Dar mediocrii din linia a doua au vazut aceasta revolta ca ocazia vietii lor de a trece la conducere. (more…)

Inainte de primul razboi mondial Romania a trebuit sa apeleze la un rege strain. Motivul invocat a fost recunoasterea in continuare a Unirii infaptuite de Cuza. De fapt motivul era mult mai adanc. Romanii erau si sunt extrem de complicat de controlat. Romanii nu prea se pot unii in jurul unui lider propriu daca acel lider nu ii conduce cu mana de fier. Fiecare roman se considera superior vecinului. Asa ca a trebuit sa vina neamtul sa faca ordine in Romania. Dar politicienii romani de atunci, ca si cei de acum erau in special dupa ciolan, si nu prea ii durea pe ei de soarta romanului de rand. (more…)