Next Page »

Sau mai bine spus ce ne face ceea ce suntem si de ce oamenii sunt asa de imprevizibili si intr-un fel “rai”. Pun rai intre ghilimele, deoarece cum am mai amintit, rautatea nu este decat o conventie.

Revenind, as dori sa va supun atentiei experimentul efectuat de Milgram in anii ’60. Ca sa fac un mic sumar al experimentului, omul a dat un anunt prin care cauta oameni pentru a efectua un experiment despre invatare. Acesta era pretextul. Experimentul era in felul urmator: 3 persoane participau, unul era “experimentatorul”, unul “profesorul” iar al treilea elevul. Experimentatorul si elevul erau amandoi actori, iar “profesorul” era subiectul real. Subiectului i se spunea de catre experimentator ca fac un studiu despre folosirea pedepsei ca mijloc de invatare, si astfel “elevul” se ducea intr-o camera separata, iar subiectul trebuia sa ii ceara sa asocieze niste cuvinte. Cand “elevul” raspundea gresit, “profesorul” ii aplica un curent electric. Voltajul incepea de la 15 V la prima intrebare gresita si crestea cu inca 15 pentru fiecare intrebare gresita. Cel putin asta i se spunea subiectului  ”Elevul” era ales special sa fie mai gras si afirma la inceput ca are probleme cu inima, dar nimic foarte grav. Participantilor li se explica ca pot renunta cand vor. Si de aici incepe partea interesanta, la 450 V, “elevul” incepe sa strige ca nu mai poate si vrea sa renunte, asta dupa ce la voltaje anterioare tipa mai tare la fiecare crestere a voltajului. Teoria era ca doar 3-4% dintre subiecti vor trece de acest prag si ii vor mai aplica inca un soc. Surprinzator, la insistentele experimentatorului, peste 65% au trecut peste acest prag aplicand voltajul care ar fi putut fi fatal “elevului”. Experimentul a fost recreat de curand si de postul Discovery Channel, rezultatele ramanand practic neschimbate, ba chiar mai crescute.

Experimentul se vroia o testare a influentei unei figuri autoritare asupra unui om. Practic ceea ce a demonstrat e ca oamenii se confrunta cu situatii cand vor actiona impotriva constiintei lor si a ceea ce reprezinta pentru a satisface un moft social. Subiectii au continuat si au riscat sa omoare un om pentru ca nu vroiau sa se face de ras, nu vroiau sa dezamageasca. E o realitate dura.

Si practic aici se afla cheia instabilitatii in decizii ale oamenilor. Sunt doua influente majore asupra deciziilor: ceea ce suntem,  constiinta noastra, iar pe de alta parte este presiunea sociala. Intr-o situatie data nu putem stii daca un om va actiona conform constiintei sale, conform principiilor sale, sau conform asteptarilor celor din jur. Aici intervine adevaratul curaj, si puterea psihica. Oameni vor fi tentati sa actioneze conform standardelor sociale, sa fie pe placul celorlalti. Chiar daca uneori sunt niste persoane extraordinare in interior, ei se transforma, sau mai bine zis isi schimba persepectiva pana isi pierd fiinta si mor cu mult inainte de a isi da ultima suflare. Cei puternici in schimb, sunt cei care creeaza standardele sociale. Sunt manipulatorii.

Puteti argumenta in acest punct ca, avand in vedere faptul ca oamenii se conformeaza standardelor sociale, atunci ei ar fi perfect predictibili. Insa fiinta lor interioara se zbate in agonie si uneori invinge. Cu greu, dar invinge. Totusi in experimentul lui Milgram, 35% dintre subiecti au luat decizia “corecta”, decizia dictata de fiinta lor. Acest fapt demonstreaza ca nu toate deciziile sunt direct influentate de standardele sociale. Totul depinde in final de cat de mare e presiunea sociala si cat de puternic e individul si in plus mai conteaza si motivatia individului de a rezista presiunii sociale. Avand in vedere aceste lucruri, nu putem stii daca in momentul in care va avea de luat o decizie, individul o va lua la presiunea sociala sau la presiunea fiintei sale interioare. Si de aici vine imprevizibilitatea oamenilor.

O importanta intrebare e: de ce ar trebui sa ne supunem standardelor scoietatii? Aparent nu ar fi un motiv real din moment ce avem de-aface cu niste oi organizate intr-o turma si care se supun unor reguli pe care nu le inteleg. Problema e ca oitelor nu prea le place cand cineva nu respecta regulile turmei, si cum apare cineva care deviaza de la turma, atunci oitele se transforma in lupi si ataca cu o sete de sange nemaintalnita. Si atunci fiecare dintre noi incercam sa ne comformam regulilor de frica sa nu sara oitele pe noi sa ne devoreze. Trebuie sa ne uitam doar la muzica care a ajuns in ultimul hal, dar toata lumea asculta toate prostiile deoarece si restul face la fel, si nu vor sa fie in afara turmei. Sau la politica care urmeaza si ea o moda. Trebuie sa fim “cool” si “trendy” ca altfel oitele se transforma in lupi si risca sa ne devoreze si ne abandonam unui val de mediocritate pana cand idiocracy va deveni o realitate.
Asa ca pot sa va spun: incercati sa ma devorati oitelor, ca o sa dati de un lup real caruia cel mai mult ii place o pastrama de oita la gratar. In sange, fara mustar.

True story

In mod traditional oamenii cauta raspunsuri. Scotocesc isi dau viata peste cap si devin dezorientati cautand niste raspunsuri care ori nu exista ori sunt inutile. Si asta deoarece nimeni nu cauta intrebarile. Raspunsurile le avem deja, le-am avut intotdeauna, sunt ascunse in noi si tot ce au nevoie pentru a iesi la suprafata sunt intrebarile corecte.
Cautarea intrebarilor nu-i un lucru simplu, sunt usor de ratat cele importante. E mai simplu de cautat raspunsurile la intrebarile insipide, decat de cautat o intrebare importanta, iar oamenii sunt destul de comozi. Insa gasirea unei singure intrebari ofera o recompensa mai mare decat gasirea a o mie de raspunsuri la intrebari inutile.
Societatea a impus un mod de gandire standardizat, un mod prin care intrebarile sunt ocolite, deoarece se stie ca o turma docila e cea fara de intrebari. Suntem invatati sa cautam raspunsuri la intrebari care exista deja, la intrebari care ne sunt servite. Pana la urma e de inteles, ne dorim sa facem parte din turma, sa ne integram, dar a gasit cineva intrebarea: cu ce cost? Cat ne costa integrarea in turma? Cat ne costa respectarea conventiilor sociale? Acestea sunt niste intrebari la care toti stiim raspunsurile, dar cel mai probabil putini s-au gandit la ele. Acestea sunt doar niste intrebari total neimportante fata de restul de intrebari, dar sunt un bun inceput. Deoarece odata cu descoperirea unei intrebari si cu eliberarea raspunsului din noi, apar noi intrebari, si noi cautari, pana cand vom redescoperi in noi raspunsurile cu adevarat importante. Si in timp vom invata sa avem intrebarea corecta la timpul potrivit.

Mark Twain afirma ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti mai amintesti nimic. Dar aceasta zicala nu este cunoscuta de multi, din moment ce minciuna a devenit obisnuinta. Nu sustin neaparat o viata in care nimeni sa nu minta deloc, dar minciuna trebuie mentinuta la un minim necesar, in nici un caz nu trebuie abuzat de ea.
Practic aici intervine arta minciunii: sa stii cand sa o folosesti si cat sa o folosesti. Minciuna trebuie sa fie subtila si cat mai aproape de adevar, sa se indeparteze numai atat cat e nevoie si nici un pic mai mult. Ca un exemplu, ai un loc de munca si ai programat un interviu pentru a iti gasi un alt loc de munca si trebuie sa te invoiesti o jumatate de ora de la actualul loc de munca. Bineinteles, nu poti cere invoire ca sa te duci la interviu la alta firma. Deci, minciuna se impune. Si trebuie gasit un pretext. Ca sa nu existe complicatii trebuie folosit ca pretext o problema reala, si nu imaginara, o problema reala de care stiu cat mai multi colegi, inclusiv seful. Poate fi spre exemplu o problema de sanatate. Orice alta deviatie va complica lucrurile. Si apoi exista momente cand nu trebuie folosita minciuna absolut deloc. Spre exemplu cand un prieten te roaga ceva. Daca poti sa il ajuti, il ajuti, daca nu, ii spui ca nu poti. In orice caz nu e acceptabil sa ii spui ca il ajuti cand stii ca nu vrei sau nu poti. Daca nu poate sa accepte adevarul atunci oricum nu e prieten si nu merita efortul. E simplu.
Din nefericire, cum spuneam, oamenii nu stapanesc arta minciunii, si mint din obisnuinta, din placere, mint si cand ar fi mai avantajos sa spuna adevarul. Eu unul nu tolerez minciuna, si fiind destul de versat in arta minciunii, nici nu pot fi mintit fara sa nu imi dau seama. Si aici intervine un alt aspect al artei minciunii: ii las sa ma minta. Ii las cu impresia ca minciuna le-a reusit si cred ce mi-au spus, chiar daca uneori minciunile sunt atat de evidente incat nu imi dau seama cum isi imagineaza ca as crede. Dar ii las sa se amageasca ca au reusit sa ma minta, si intr-un fel mint si eu in acest fel. E una din cele mai bune tactici din arta minciunii, lasa-ti inamicul sa creada ca te-a inselat ca sa ai avantujul, si din punctul meu de vedere oricine ma minte imi e inamic. Bine, tolerez minciunile de la prieteni intr-o anumita limita, nu sunt chiar inflexibil. Sunt si ei oameni pana la urma si le permit anumite scapari, dar numai cu o limita. Daca limita e depasita si minciuna e atat de inutila si atat de evidenta, incat ca sa o cred trebuie sa fiu cu adevarat prost, atunci ma supar. Nimic nu ma deranjeaza mai mult decat sa fiu luat de prost, iar masura prostiei e “capacitatea” de a crede minciuni evidente. Pana la urma si viata e ca un joc de poker. Daca minti prea mult, nimeni nu te mai ia in serios, daca minti doar atunci cand e absolut nevoie, si in rest spui numai adevarul, nimeni nu te suspecteaza.
Fosta sotie, cunostea despre mine aceste lucruri, stia ca pot detecta minciuna, stia ca o pot stapanii ca nimeni altul si pot minti cu naturalete cand cand se impune, si asta a infricosat-o putin. De fapt putin mai mult, din aceasta cauza e fosta sotie, si nu actuala. Si nu o invinovatesc, trebuie sa para destul de infricosator cineva care minte fara sa minta si sa “miroasa” instant minciuna. Si evident ii era frica de “razbunarea” mea. Dar “razbunarea” mea, ca orice altceva la mine, nu e o razbunarea normala, e mai subtila si de obicei presupune oferirea celui pe care ma “razbun” exact ceea ce vrea, sau mai bine spus exact ceea ce spune ca vrea…

Da, stiu era “fiecare om are dreptul sa fie fericit”, dar aici vorbim de realitate, nu de fantezii si basme, iar tendinta oamenilor catre nefericire este indubitabila. De aceea, eu cred cu tarie in dreptul oamenilor de a fi nefericiti. Din aceasta cauza asta a fost inventata si democratia: pentru a garanta dreptul oamenilor de a fi nefericiti.
Aceasta tendinta a oamenilor de a fi atrasi de nefericire, de situatiile neplacute ma fascineaza intr-un fel. Chiar si eu simt aceste tendinte, pana la urma sunt si eu om, cel putin partial, si mi se pare interesant efectul hipnotic prin care sunt atras de situatiile neplacute, la fel cum o musca e atrasa de becul de care daca se apropie moare. Oare musca stie ca daca se apropie de acea lumina moare, sau e la fel de “oarba” ca si oamenii? Si daca musca nu stie ca lumina o va omori, iar cineva va incerca sa o opreasca nu isi va folosi musca toate resursele pentru a atinge lumina si a distruge orice obstacol o opreste? Tot astfel si oamenii se indreapta catre nefericire, orbiti de o lumina temporara. A incerca sa ii opresti inseamna nebunie totala. De aceea respect dreptul semenilor mei la nefericire. Am incercat in trecut sa le neg dreptul la nefericire, dar a fost o greseala. Acum respect acest drept, oricat de dureros ar fi pentru mine stiind uneori ce urmeaza. Dar pana la urma, am si eu dreptul la nefericire.

Ura e cel mai puternic sentiment omenesc. Unii ar spune ca e dragostea, dar se insala. Ura e cea care ii motiveaza pe oameni, e ceea ce ii face sa renunte la totate barierele si sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. Suntem obisnuiti cu basme, despre puterea dragostei, despre cum daca faci bine si faci totul din dragoste lucrurile se vor aranja, si cu toate astea cand avem de ales intre ura si dragoste, alegem ura, cand avem de ales intre iertare si razbunare, alegem razbunarea. Si asta pentru ca pare cea mai simpla cale. E mai usor sa urasti decat sa iubesti, e mai usor sa te razbuni decat sa ierti, e mai usor sa distrugi decat sa creezi. Bineinteles oamenii vor cauta cele mai nobile pretexte pentru a isi justifica ura, dar oricat ar incerca sa se minta pe sine sau pe ceilalti, realitatea e ca acele pretexte nu sunt asa de nobile, iar rezultatele urii sunt rareori benefice.
Fiind un sentiment atat de puternic, ura poate fi cu succes folosita pentru a manipula turma. Dar ura nu numai ca e un sentiment puternic, e si unul dintre cele mai primitve sentimente si din aceasta cauza ura devine si o nevoie. Oamenii, in general, au nevoie sa urasca ceva, sau pe cineva. Si depinde de noi daca alegem ce sa uram, sau aleg altii pentru noi si ne dau tintele, iar noi, ca o turma ascultatoare si insetata vom uri ceea ce ni se serveste.
Ceea ce se intampla de ceva timp la noi in tara este exclusiv datorat manipularii prin ura. Ura, fiind, dupa cum spuneam, un sentiment primitiv si puternic, intuneca mintea iar deciziile luate pe baza urii sunt pur si simplu haotice si irationale. Si asta se vede cu ochiul liber acum, cand argumentele rationale nu isi mai au locul si tot ceea ce conteaza e ura si actiunile facute in numele urii.
Eu unul am o capacitate limitata de a intelege pe deplin societatea omeneasca. Adica inteleg intr-o anumita masura ura si nevoia de a uri. Dar ce nu inteleg e de ce ar vrea cineva mai mult sa ii faca cuiva rau din ura sau din razbunare sau din orgoliu etc., decat sa isi faca sie insasi bine. Acest lucru nu l-am inteles si nu o sa il pot intelege niciodata, chiar daca e o atitudine pe care am intalnit-o destul de des, si la nivel macro si la nivel de individ.

Totul a inceput cu Lagrange, care pe la 1788 s-a suparat si a zis ca el poate sa faca fizica si sa anticipeze starea unui sistem dupa un timp t folosind doar calcule matematice si fara sa faca experimente absolut deloc. Si a reusit, punand bazele a ceea ce se va numi de atunci incolo fizica teoretica. Ceea ce a facut Lagrange a fost sa reuseasca, folosind matematica, sa prevada la momentul t1 starea unui sistem, continand n corpuri cu parametrii cunoscuti la momentul t0. Asta a deschis calea catre modelul determinist al universului, inseamnand practic ca, cunoscand parametrii unui sistem la un moment dat, se va putea determina starea acelui sistem in viitor. Deci, calcularea viitorului. Si astfel lumea stiintifica a devenit extaziata la posibilitatea ca intr-o zi va putea sa calculeze viitorul.
(more…)

Interesanta e societatea in care traim, de trebuie mereu sa purtam masti. In fiecare zi purtam cate o masca. Uneori mai multe masti pe zi, in functie de situatie. Parca am fi niste agenti sub acoperire in fiecare zi. Ne trezim, ne pregatim, si inainte de a iesi pe usa, ne punem masca. Bine, partea nasoala e atunci cand trebuie sa iti pui masca inainte de a iesi pe usa, dar atunci ai alt gen de probleme.
Revenind, iesim pe usa cu o masca, ne intalnim cu vecinul enervant, ne punem alta masca, alta masca pentru vecinul de treaba, si apoi alta pe drumul spre locul de munca, si cand ajungem acolo, ne punem alta masca si tot asa. Ne folosim de ele, ca sa ne integram in turma, ca sa parem ca suntem altceva, sa parem ca suntem ca majoritatea. Si de la atatea masti, cu timpul, uitam si cine suntem, uitam ceea ce reprezentam si incepem sa ne identificam cu mastile.
Dar, in final, tot ce ne dorim e sa fim liberi, sa fim noi cei adevarati, sa aruncam cu mastile departe. Nu ar fi mai simplu sa nu mai purtam mastile? Sa le spunem oamenilor ce credem cu adevart, sa fim noi insine? Daca nu cu toti oameni, macar cu prietenii, ca daca trebuie sa porti o masca si pentru un prieten, atunci nu e prieten. Renuntarea la masti uneori face lucrurile mai simple. Si nu e vorba numai de ce a spus Mark Twain, ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti amintesti nimic, e vorba de ceva mult mai simplu: renuntand la masti, renuntand la a mai face si spune lucruri numai ca asa trebuie, atunci viata devine mai simpla. Prietenii sunt reali, locul de munca e mai placut. In general viata e mai placuta in acele momente cand nu trebuie purtata nici o masca.
Eu unul nu vreau ca oamenii sa poarte masti in fata mea, si nici nu vreau sa port o masca in fata altora. Prefer sa fim oameni, si nu niste masti, niste proiectii a cea ce nu suntem. Prefer sa fiu ceea ce sunt si nu ceea ce ar vrea altii sa fiu. Nu vreau sa fiu doar o masca.
Iar daca trebuie sa porti o masca inainte de a iesi pe usa si dupa ce ajungi acasa, atunci in mod clar nu ai ales bine cu cine sa iti petreci viata.

Marea problemă la ora actuală în România e că s-a umplut de şmecheraşi pentru care încălcarea legii este deja o chestiune de mândrie. Frica de puşcărie nu există, că dacă are şmecheraşul ceva bani ia cu suspendeare şi a scăpat, şi chiar dacă intră la pârnaie pentru câteva luni, o să se laude apoi în faţa prietenilor cum a stat el la mititica. Amenda iar nu funcţionează, deoarece amenzile sunt făcute în România să fie suportabile de către oricine, aşa că nu îi pasă şmecheraşului că ia amendă dacă îşi parchează BMW-ul de 20 de ani în faţa blocului la 4 dimineaţa cu boxele date la maxim. Nu mai vorbesc de alte chestii  ca trecutul pe roşu, bătut oameni pe stradă etc. Aceste fapte fapte au început să devină indubitabil privite cu respect de către concetăţenii noştrii. Orice puştoiacă leşinată vrea să se mărite cu ţiganul ală care fură maşini de prin Germania, orice puştan vrea să se facă când o fi mare şmecheraş şi să se ocupe de găinării. (more…)

Acum ceva timp am fost martorul unei întamplări care m-a făcut sa înţeleg motivul pentru care România e un stat profund necivilizat şi va rămâne aşa pentru mult timp. Eram în metrou şi trenul opreşte într-o staţie destul de aglomerată. Un tată cu fiul său se zbate să fie primul care intră în vagon, şi reuşeşte. Copilul, care probabil avea 7-8 ani vrea să se îndeparteze de uşă, spre mijlocul vagonului unde era mai mult loc. Atunci tatăl său îi dă o lecţie despre ce inseamnă să fi român: “De ce te duci mai încolo? Stai aici lângă uşă, că oricum noi tot pe partea asta o să coborâm”. Şi în acel moment copilul a avut o revelaţie: nu e obligat să permită şi celorlalţi călători să urce, nu trebuie să se comporte civilizat în societate şi a răspuns: “Da, ai dreptate!” Şi al doilea călator a făcut acelaşi lucru, şi drept rezultat călatorii rămaşi pe peron se chinuiau să intre unul câte unul prin uşa blocată de nesimţiţi, obligând trenul să stea în staţie mai mult decât era necesar.

Şi până la urmă acesta e motivul pentru care România nu progresează şi nu va progresa niciodată. Copiii sunt învăţaţi de mici cum să fie nesimţiţi, şi vor creşte cu o cultură a nemţirii. Degeaba te chinui să educi copiii să traverseze strada pe verde, când văd zeci de pensionari cum se aruncă având roşu, sau când insuşi părintele său îl învaţă să traverseze pe roşu că nu se vede nicio maşină. Nesimţirea a devenit parte integrantă a culturii româneşti, e ceea mai de preţ valoarea a românului care are grijă să o transmită mai departe fiilor săi. Degeaba ne agităm că avem parlamentari şi guvernanţi nesimţiţi, deoarece ei sunt imaginea societăţii noastre, a culturii noastre. Degeaba urlă diverse “doamne” că noua generaţie e de căcat, atâta timp cât această generaţie e creaţia lor.

Da, vechile generaţii au creat această cultură a nesimţirii, prin puterea exemplului, prin educaţia dată propriilor progenituri, prin profesori care au perpetuat această nesimţire în şcoli de către profesori nemţişi şi imbecili. Şi actuala generaţie va face la fel, îşi va educa copiii în spiritul nesimţirii, şi cu fiecare generaţie nesimţirea va creşte, cu fiecare an nesimţirea va creşte până o să ajungem gunoaile Europei, poate chiar ale lumii, dacă nu o să avem curajul să spunem: NU!. NU o să îi permit copilului meu să treacă pe roşu, şi nu o să trec eu însumi pe roşu. NU o să îmi învăţ copilul să blocheze uşile la mijloacele de transport. NU o să îmi învăţ copilul că şpaga e bună. NU o să îmi învăţ copilul că nesimţirea e bună…

Next Page »