Next Page »

Sau mai bine spus ce ne face ceea ce suntem si de ce oamenii sunt asa de imprevizibili si intr-un fel “rai”. Pun rai intre ghilimele, deoarece cum am mai amintit, rautatea nu este decat o conventie.

Revenind, as dori sa va supun atentiei experimentul efectuat de Milgram in anii ’60. Ca sa fac un mic sumar al experimentului, omul a dat un anunt prin care cauta oameni pentru a efectua un experiment despre invatare. Acesta era pretextul. Experimentul era in felul urmator: 3 persoane participau, unul era “experimentatorul”, unul “profesorul” iar al treilea elevul. Experimentatorul si elevul erau amandoi actori, iar “profesorul” era subiectul real. Subiectului i se spunea de catre experimentator ca fac un studiu despre folosirea pedepsei ca mijloc de invatare, si astfel “elevul” se ducea intr-o camera separata, iar subiectul trebuia sa ii ceara sa asocieze niste cuvinte. Cand “elevul” raspundea gresit, “profesorul” ii aplica un curent electric. Voltajul incepea de la 15 V la prima intrebare gresita si crestea cu inca 15 pentru fiecare intrebare gresita. Cel putin asta i se spunea subiectului  ”Elevul” era ales special sa fie mai gras si afirma la inceput ca are probleme cu inima, dar nimic foarte grav. Participantilor li se explica ca pot renunta cand vor. Si de aici incepe partea interesanta, la 450 V, “elevul” incepe sa strige ca nu mai poate si vrea sa renunte, asta dupa ce la voltaje anterioare tipa mai tare la fiecare crestere a voltajului. Teoria era ca doar 3-4% dintre subiecti vor trece de acest prag si ii vor mai aplica inca un soc. Surprinzator, la insistentele experimentatorului, peste 65% au trecut peste acest prag aplicand voltajul care ar fi putut fi fatal “elevului”. Experimentul a fost recreat de curand si de postul Discovery Channel, rezultatele ramanand practic neschimbate, ba chiar mai crescute.

Experimentul se vroia o testare a influentei unei figuri autoritare asupra unui om. Practic ceea ce a demonstrat e ca oamenii se confrunta cu situatii cand vor actiona impotriva constiintei lor si a ceea ce reprezinta pentru a satisface un moft social. Subiectii au continuat si au riscat sa omoare un om pentru ca nu vroiau sa se face de ras, nu vroiau sa dezamageasca. E o realitate dura.

Si practic aici se afla cheia instabilitatii in decizii ale oamenilor. Sunt doua influente majore asupra deciziilor: ceea ce suntem,  constiinta noastra, iar pe de alta parte este presiunea sociala. Intr-o situatie data nu putem stii daca un om va actiona conform constiintei sale, conform principiilor sale, sau conform asteptarilor celor din jur. Aici intervine adevaratul curaj, si puterea psihica. Oameni vor fi tentati sa actioneze conform standardelor sociale, sa fie pe placul celorlalti. Chiar daca uneori sunt niste persoane extraordinare in interior, ei se transforma, sau mai bine zis isi schimba persepectiva pana isi pierd fiinta si mor cu mult inainte de a isi da ultima suflare. Cei puternici in schimb, sunt cei care creeaza standardele sociale. Sunt manipulatorii.

Puteti argumenta in acest punct ca, avand in vedere faptul ca oamenii se conformeaza standardelor sociale, atunci ei ar fi perfect predictibili. Insa fiinta lor interioara se zbate in agonie si uneori invinge. Cu greu, dar invinge. Totusi in experimentul lui Milgram, 35% dintre subiecti au luat decizia “corecta”, decizia dictata de fiinta lor. Acest fapt demonstreaza ca nu toate deciziile sunt direct influentate de standardele sociale. Totul depinde in final de cat de mare e presiunea sociala si cat de puternic e individul si in plus mai conteaza si motivatia individului de a rezista presiunii sociale. Avand in vedere aceste lucruri, nu putem stii daca in momentul in care va avea de luat o decizie, individul o va lua la presiunea sociala sau la presiunea fiintei sale interioare. Si de aici vine imprevizibilitatea oamenilor.

O importanta intrebare e: de ce ar trebui sa ne supunem standardelor scoietatii? Aparent nu ar fi un motiv real din moment ce avem de-aface cu niste oi organizate intr-o turma si care se supun unor reguli pe care nu le inteleg. Problema e ca oitelor nu prea le place cand cineva nu respecta regulile turmei, si cum apare cineva care deviaza de la turma, atunci oitele se transforma in lupi si ataca cu o sete de sange nemaintalnita. Si atunci fiecare dintre noi incercam sa ne comformam regulilor de frica sa nu sara oitele pe noi sa ne devoreze. Trebuie sa ne uitam doar la muzica care a ajuns in ultimul hal, dar toata lumea asculta toate prostiile deoarece si restul face la fel, si nu vor sa fie in afara turmei. Sau la politica care urmeaza si ea o moda. Trebuie sa fim “cool” si “trendy” ca altfel oitele se transforma in lupi si risca sa ne devoreze si ne abandonam unui val de mediocritate pana cand idiocracy va deveni o realitate.
Asa ca pot sa va spun: incercati sa ma devorati oitelor, ca o sa dati de un lup real caruia cel mai mult ii place o pastrama de oita la gratar. In sange, fara mustar.

True story

In mod traditional oamenii cauta raspunsuri. Scotocesc isi dau viata peste cap si devin dezorientati cautand niste raspunsuri care ori nu exista ori sunt inutile. Si asta deoarece nimeni nu cauta intrebarile. Raspunsurile le avem deja, le-am avut intotdeauna, sunt ascunse in noi si tot ce au nevoie pentru a iesi la suprafata sunt intrebarile corecte.
Cautarea intrebarilor nu-i un lucru simplu, sunt usor de ratat cele importante. E mai simplu de cautat raspunsurile la intrebarile insipide, decat de cautat o intrebare importanta, iar oamenii sunt destul de comozi. Insa gasirea unei singure intrebari ofera o recompensa mai mare decat gasirea a o mie de raspunsuri la intrebari inutile.
Societatea a impus un mod de gandire standardizat, un mod prin care intrebarile sunt ocolite, deoarece se stie ca o turma docila e cea fara de intrebari. Suntem invatati sa cautam raspunsuri la intrebari care exista deja, la intrebari care ne sunt servite. Pana la urma e de inteles, ne dorim sa facem parte din turma, sa ne integram, dar a gasit cineva intrebarea: cu ce cost? Cat ne costa integrarea in turma? Cat ne costa respectarea conventiilor sociale? Acestea sunt niste intrebari la care toti stiim raspunsurile, dar cel mai probabil putini s-au gandit la ele. Acestea sunt doar niste intrebari total neimportante fata de restul de intrebari, dar sunt un bun inceput. Deoarece odata cu descoperirea unei intrebari si cu eliberarea raspunsului din noi, apar noi intrebari, si noi cautari, pana cand vom redescoperi in noi raspunsurile cu adevarat importante. Si in timp vom invata sa avem intrebarea corecta la timpul potrivit.

Ura e cel mai puternic sentiment omenesc. Unii ar spune ca e dragostea, dar se insala. Ura e cea care ii motiveaza pe oameni, e ceea ce ii face sa renunte la totate barierele si sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. Suntem obisnuiti cu basme, despre puterea dragostei, despre cum daca faci bine si faci totul din dragoste lucrurile se vor aranja, si cu toate astea cand avem de ales intre ura si dragoste, alegem ura, cand avem de ales intre iertare si razbunare, alegem razbunarea. Si asta pentru ca pare cea mai simpla cale. E mai usor sa urasti decat sa iubesti, e mai usor sa te razbuni decat sa ierti, e mai usor sa distrugi decat sa creezi. Bineinteles oamenii vor cauta cele mai nobile pretexte pentru a isi justifica ura, dar oricat ar incerca sa se minta pe sine sau pe ceilalti, realitatea e ca acele pretexte nu sunt asa de nobile, iar rezultatele urii sunt rareori benefice.
Fiind un sentiment atat de puternic, ura poate fi cu succes folosita pentru a manipula turma. Dar ura nu numai ca e un sentiment puternic, e si unul dintre cele mai primitve sentimente si din aceasta cauza ura devine si o nevoie. Oamenii, in general, au nevoie sa urasca ceva, sau pe cineva. Si depinde de noi daca alegem ce sa uram, sau aleg altii pentru noi si ne dau tintele, iar noi, ca o turma ascultatoare si insetata vom uri ceea ce ni se serveste.
Ceea ce se intampla de ceva timp la noi in tara este exclusiv datorat manipularii prin ura. Ura, fiind, dupa cum spuneam, un sentiment primitiv si puternic, intuneca mintea iar deciziile luate pe baza urii sunt pur si simplu haotice si irationale. Si asta se vede cu ochiul liber acum, cand argumentele rationale nu isi mai au locul si tot ceea ce conteaza e ura si actiunile facute in numele urii.
Eu unul am o capacitate limitata de a intelege pe deplin societatea omeneasca. Adica inteleg intr-o anumita masura ura si nevoia de a uri. Dar ce nu inteleg e de ce ar vrea cineva mai mult sa ii faca cuiva rau din ura sau din razbunare sau din orgoliu etc., decat sa isi faca sie insasi bine. Acest lucru nu l-am inteles si nu o sa il pot intelege niciodata, chiar daca e o atitudine pe care am intalnit-o destul de des, si la nivel macro si la nivel de individ.

Cred ca pana la urma scopule vietii este cel mai cautat lucru din istoria omenirii (da, chiar mai cautat decat bosonul higgs numita in mod popular “particula lui Dumnezeu”). Practic toti avem nevoie de o ratiune pentru a trai. Bine, asta este in general valabil pentru oameni cat de cat inteligenti. Si aici intervine si avantajul de a fi prost, pentru ca atunci scopul e destul de simplu: sa futi cat mai mult, sa mananci cat mai bine si eventual sa conduci o masina cat mai bengoasa sau orice altceva ce poate fi folosit ca trofeu social si nu trebuie sa te complici prea mult. Bine, nu asta e scopul lor real, dar ei sunt multumiti cu asta.
Revenind, in general oamenii au nevoie sa creada ca viata lor are un sens, un scop, si evident il cauta. Si de aici incolo se pot remarca mai multe “scopuri”. Exista un scop al universului, un scop al materiei, un scop al al organismelor vii, un scop al omenirii si in final un scop al individului. In aceasta ordine de dependenta, inseamnand spre exemplu ca scopul individului e parte din scopul omenirii si tot asa, pana cand se ajunge la scopul universului. Scopul universului, sau macar al omenirii, este destul de complicat de aflat, si aproape imposibil. Diversele mituri sunt contradictorii in ceea ce priveste scopul omenirii, inclusiv cand este vorba de cine a fost creata. In religiile mai populare pe la noi, se spune ca ca omenirea a fost creata de zeul cel bun, dar sunt destul de multe religii unde omenirea a fost fost creata de catre zeul cel rau in incercarea de castiga razboiul cu zeul ce bun. Indiferent de aceasta problema, omenirea are un scop, iar individul, ca parte din omenire are si el un scop.
Multi considera ca scopul individului este identic pentru toti indivizii. Nimic mai fals. Chiar daca scopul omenirii este unul singur, asta nu inseamna ca toti avem acelasi scop. Tot astfel cum in societate fiecare individ indeplineste o alta functie, si scopul fiecaruia este altul. Si acest scop nu trebuie sa fie un lucru grandios, poate sa fie un lucru extrem de marunt, dar care in final se dovedeste important pentru scopul final al omenirii. Problema e ca nimeni nu va poate spune care va scopul, fiecare se indreapta spre scopul sau, destinatia sa finala si in sinea sa fiecare il stie. Pentru a ne realiza scopul, suntem intr-un fel condusi. Avem sentimente, dorinte, nazuinte, ne dorim sa facem anumite lucruri, si uram sa facem altele, si toate acestea ne conduc involuntar catre indeplinirea acestui scop. Oamenii in general cred ca sunt stapanii propriului destin, ca ei decid ce fac cu viata lor. Dar fiecare actiune, fiecare decizie pe care o luam, ne conduce incet, incet catre acel scop unic pe care il avem in viata si fara sa ne dam seama facem exact ceea ce trebuie.
Nu numai ca scopul fiecaruia este unic, dar este si ceea ce ne tine in viata. Odata indeplinit, atunci putem sa murim, pana atunci suntem obligati sa traim. Si poate de aceea si sinuciderea este cel mai mare pacat, deoarece sinucigasul se sustrage de la a isi indeplini scopul, scop care va trebui preluat de altcineva. Sau poate ca si acea sinucidere a fost luata in considerare si planificata…
In final fiecare individ e unic si are propriul sau scop de a exista si intr-un fel ciudat, oricat de izolat ar fi de turma tot face parte din ea si tot o influenteaza, uneori fara sa isi dea seama. Care e planul final? Eu unul nu am nici cea mai mica idee. Pentru ca daca as avea, atunci as fi stapanul lumii.

Totul a inceput cu Lagrange, care pe la 1788 s-a suparat si a zis ca el poate sa faca fizica si sa anticipeze starea unui sistem dupa un timp t folosind doar calcule matematice si fara sa faca experimente absolut deloc. Si a reusit, punand bazele a ceea ce se va numi de atunci incolo fizica teoretica. Ceea ce a facut Lagrange a fost sa reuseasca, folosind matematica, sa prevada la momentul t1 starea unui sistem, continand n corpuri cu parametrii cunoscuti la momentul t0. Asta a deschis calea catre modelul determinist al universului, inseamnand practic ca, cunoscand parametrii unui sistem la un moment dat, se va putea determina starea acelui sistem in viitor. Deci, calcularea viitorului. Si astfel lumea stiintifica a devenit extaziata la posibilitatea ca intr-o zi va putea sa calculeze viitorul.
(more…)

Am vazut demult un film japonez in care era urmatoarea scena: un tata ii spune fiului sau “Nu poti intelege viata pana nu intelegi moartea”, dupa care tatal s-a aruncat pe geam si a murit. Aparent aceasta scena pare absurda, dar nu este. Asta deoarece viata e plina de tragedii, unele mai mici si altele mai mari. Cu cat incepi sa simti tragediile mai devreme, cu atat iti dai seama despre ce e vorba in viata, intelegi ca viata nu e neparat minunata si pana la urma problema e de a face fata tuturor acestor tragedii si a trece peste ele. A le infrunta, a privii, metaforic vorbind, moartea in fata si a ii spune: “Da ce ai mai bun in tine, ca pe mine nu ma clintesti”. Si alteori trebuie luate solutii extreme in situatii extreme pentru a supravietui.
Pentru ca in momentul in care simti moartea, simti cum iti da tarcoale, simti cum e aproape de tine si te ocoleste, atunci poti sa simti si viata, poti sa simti ca e normal sa fie asa si in nici in alt mod, si poti sa o intelegi la adevarata ei valoare. Niciodata nu poti sa stii cand sa te apleci, daca nu te dai cu capul de tocul usii de cateva ori. Daca te lovesti de suficiente ori, inveti sa te apleci.
Unii dintre prieteni imi spun ca sunt prea extrem, ca nu pot sa fac compromisuri. Eu am simtit de nenumarate ori moartea, incepand cu momentul in care m-am nascut (daca ma gandesc bine chiar mai devreme) si pot sa spun in mod sincer, viata e prea scurta pentru compromisuri. Am facut compromisuri in viata si niciodata nu a iesit bine. Asa ca pentru mine e totul sau nimic. Nu mai pot sa accept compromisuri. Nu mai pot sa accept sa dau si sa primesc jumatati de masura. Ar fi deja prea mult.
Da, nu ma pot incadra in turma, nu pot merge unde merge turma, eu pot sa ma duc si la stanga si la dreapta, si daca e nevoie si invers fata de turma. In fond e alegerea mea! Si am ales sa observ turma, fara a face neaparat parte din ea. Am ales sa fiu liber, am ales sa fiu ceea ce sunt, fara falsitate. Multi imi spun ca o sa mor singur din cauza asta. Eh, cum spuneam, am simtit moartea, si nu e chiar asa rea, si prefer sa mor singur si sa fiu eu, decat sa mor cu cineva facand compromisuri inutile si devenind altcineva. Prefer sa mor singur si liber, liber in ceea ce sunt, in ceea ce fac si in ceea ce gandesc.
Poate acum sunt putin subiectiv, din moment ce trec din nou (a cata oara oare?) printr-un moment de cotitura in viata mea. Si mereu in aceste momente dau foc puntilor din spatele meu ca sa fiu sigur ca nu mai am nici o cale de retragere si sa pot merge inainte in forta, deoarece singura cale e inainte. Problema acum e: la ce punti sa dau foc? Sa dau foc la absolut toate, sau sa mai pastrez ceva? Inca nu sunt sigur ce o sa fac, dar indiferent ce decizie voi lua voi merge inainte, deoarece am simtit moartea, si stiu ca sunt lucruri mai rele decat ea!

Interesanta e societatea in care traim, de trebuie mereu sa purtam masti. In fiecare zi purtam cate o masca. Uneori mai multe masti pe zi, in functie de situatie. Parca am fi niste agenti sub acoperire in fiecare zi. Ne trezim, ne pregatim, si inainte de a iesi pe usa, ne punem masca. Bine, partea nasoala e atunci cand trebuie sa iti pui masca inainte de a iesi pe usa, dar atunci ai alt gen de probleme.
Revenind, iesim pe usa cu o masca, ne intalnim cu vecinul enervant, ne punem alta masca, alta masca pentru vecinul de treaba, si apoi alta pe drumul spre locul de munca, si cand ajungem acolo, ne punem alta masca si tot asa. Ne folosim de ele, ca sa ne integram in turma, ca sa parem ca suntem altceva, sa parem ca suntem ca majoritatea. Si de la atatea masti, cu timpul, uitam si cine suntem, uitam ceea ce reprezentam si incepem sa ne identificam cu mastile.
Dar, in final, tot ce ne dorim e sa fim liberi, sa fim noi cei adevarati, sa aruncam cu mastile departe. Nu ar fi mai simplu sa nu mai purtam mastile? Sa le spunem oamenilor ce credem cu adevart, sa fim noi insine? Daca nu cu toti oameni, macar cu prietenii, ca daca trebuie sa porti o masca si pentru un prieten, atunci nu e prieten. Renuntarea la masti uneori face lucrurile mai simple. Si nu e vorba numai de ce a spus Mark Twain, ca daca spui adevarul nu trebuie sa iti amintesti nimic, e vorba de ceva mult mai simplu: renuntand la masti, renuntand la a mai face si spune lucruri numai ca asa trebuie, atunci viata devine mai simpla. Prietenii sunt reali, locul de munca e mai placut. In general viata e mai placuta in acele momente cand nu trebuie purtata nici o masca.
Eu unul nu vreau ca oamenii sa poarte masti in fata mea, si nici nu vreau sa port o masca in fata altora. Prefer sa fim oameni, si nu niste masti, niste proiectii a cea ce nu suntem. Prefer sa fiu ceea ce sunt si nu ceea ce ar vrea altii sa fiu. Nu vreau sa fiu doar o masca.
Iar daca trebuie sa porti o masca inainte de a iesi pe usa si dupa ce ajungi acasa, atunci in mod clar nu ai ales bine cu cine sa iti petreci viata.

Intotdeauna la mine, tot ce am facut a fost o problema de principiu. Daca e bine sau rau, nu imi pot da seama. Tot ce stiu e ca atunci cand am renuntat, numai si pentru o clipa, la principiile mele lucrurile au luat o intorsatura proasta. Dar daca cineva mi-ar cere acum sa imi insirui toate principiile mele, nu as fi in stare. Si asta pentru ca principiile nu sunt o poezie, nu sunt o insiruire de cuvinte fara nici un rost. Nu, principiile sunt adanc infipte in mine si se declanseaza ori de cate ori e nevoie. Daca le ascult sau nu e alegerea mea.
Poate va puteti intreba de unde provin aceste principii. Ei bine, ele provin din muzica, din povesti si nu in ultimul rand din experienta. Experienta e cea care creaza principiile sanatoase, nu ca muzica sau povestile nu ar crea principii sanatoase, dar principiile create de aceste doua ultime entitati sunt prea idealiste, prea rupte de realitate uneori, si experinta e cea care in ultima instanta corecteaza derapajele. Pana la urma principiile sunt cea ce ma definesc ca om. Si as vrea sa cred ca sunt om, o individualitate in turma societatii.
Da, poate as putea sa urmez majoritatea, sa renunt temporar la principiile mele pentru anumite avantaje temporare. Dar in acel moment nu as mai fi eu, ar fi altcineva care se bucura de acele avantaje. Si oricat de rahat ar fi viata mea uneori, sunt totusi impacat ca nu am renuntat la ceea ce sunt si la ceea ce reprezint. Uneori apar si momente fericite si ma bucur de ele fiind eu insumi, nu o persoana care ar fi dispretuita si de catre mine.
In final intreaga viata e o problema de principiu si traim in inchisoare definita de principiile noastre, depinde acum de ce principii are fiecare.

Citeam aici cum că Oprescu are de gând să oblige pe toţi cei care folosesc centrale termice să se rebraşeze la sistemul central. Parcurgând articolul din Adevărul descopăr că Oprescu face acest lucru în scopul pregătirii terenului pentru privatizarea RADET. Deci ce vrea să spună doctorul e că centrale termice de apartament sau de bloc vor fi interzise pe teritoriul municipiului Bucureşti.

Acum să vedem care vor fi efectele acestor două măsuri, interzicerea centralelor termice şi privatizarea Radet.

În primul rând, cei care locuiesc în apartament vechi trebuie să îşi arunce centralele, să refacă instalaţia şi să platească taxa de rebranşare dacă vor să nu se încălzească la radiator şi să se spele la oală. Cel puţin pentru ei există o alternativă, dacă îi ţine portofelul (am dubii că vor fi chiar aşa mulţi care să îşi permită să mai dea cam 5000 de euro cât e toată afacerea după ce au investit în centrala de apartament). Dar cei mai afectaţi vor cei care locuiesc în complexe noi de apartamente, complexe care au fost proiectate să nu se branşeze la sistemul central. Dacă nu cumva sunt scutiţi de aceasta măsură (motivul ar fi că firma care va cumpăra RADET-ul oricum nu îi poate branşa), ei sunt în hazna de tot. Şi asta pentru că ei se vor spăla la oală chiar dacă şi-ar permite să plătească banii de branşat la RADET. Astfel, costul apartamentelor noi se vor duce şi mai mult în jos, iar complexele rezidenţiale vor deveni un fel de ghetouri.

(more…)

Next Page »