Aceste trei concepte par la prima vedere a reprezenta unul si acelasi lucru. In fond e cunoscut ca lasitatea reprezinta “posedarea” individului de catre frica, iar curajul reprezinta lipsa fricii. Dar oare chiar asa sa stea lucrurile? Nu pot oare coexista lasitatea, curajul si frica in acelasi timp? Adevarul ca in fiecare dintre noi coexista aceste trei concepte, suntem curajosi, lasi si ne e frica. Frica fiind cea care le uneste pe celalte doua. Sau mai bine spus, modul in care ne intelegem cu frica, cum o stapanim sau cum ne lasam dominati de ea. Dominand frica dobandim curaj, lasandu-ne dominati de ea ajungem spre lasitate, iar lasitatea conduce spre fuga. Iar cu fuga exista o problema, si anume ca nu rezolva nimic, decat pe termen scurt.
Uneori o amanare e un lucru benefic, o retragere strategica poate ajuta la recladirea fortelor si la construirea unui atac decisiv, dar daca e de lunga durata nu duce decat la pierzanie. Fugind de indepartam de locul nostru, fugim in nestire, pana cand, intr-un final va trebui sa infruntam lucrul de care fugim. Si lupta va fi la fel de grea, la fel de istovitoare, numai ca victoria nu va mai fi la fel de dulce. Si asta deoarece, dupa ce ne vom uita in jur vom descoperi ca am fugit atat de departe incat ne aflam intr-un pustiu, iar intoarcerea inapoi se va dovedi o lupta si mai istovitoare. In acest moment lasitatea numai este o optiune, iar lupta deja devine o dependenta. Si mai grav e ca incepe sa dispara si frica, iar cand dispare frica, se instaleaza nebunia.
Frica ne tine in viata, ne tine in contact cu realitatea, in momentul in care dispare frica, dispaream ca oameni. Ideea nu e sa dispara frica, ci sa o dominam, sa o folosim. Si e valabil pentru orice sentiment, curajul e atunci cand ne dominam sentimentele, dar le folosim, deoarece ne dau informatii importante, ne spun ceea ce suntem.
Si da, dominarea sentimentelor e intr-adevar o treaba dificila. Nu e usor sa iti fie frica si sa te avanti in lupta, nu e usor sa urasti si sa te abti sa lovesti, nu e usor sa iubesti si sa te dai la o parte fara nici un regret. E mult mai usor sa ucizi sentimentele, sa le adormi sa nu mai stii de ele, e mai usor ca nu exista durerea. Insa exitsa un pret pentru aceasta eliminare a durerii, poate cel mai mare pret pe care il platim: sufletul nostru. Suntem pana la urma cumulul sentimentelor si al experientelor noastre. Daca ne eliminam sentimentele, ne eliminam pe noi. Si atunci exista doar o solutie: dominarea lor insotita de o durere fara sfarsit. Dar pana la urma, si durererea devine o chestie de obisnuinta.
Pana una alta si eu trebuie sa fug un pic, nu mult, doar un pic, deoarece am facut greseala sa imi adorm sentimentele, iar acum cand s-au trezit sunt mai puternice cu niciodata, si in acest caz o retragere strategica se impune. Pana cand ma voi intoarce, si ma voi intoarce, sper sa am parte si de revelatia de care am nevoie.

Ura e cel mai puternic sentiment omenesc. Unii ar spune ca e dragostea, dar se insala. Ura e cea care ii motiveaza pe oameni, e ceea ce ii face sa renunte la totate barierele si sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. Suntem obisnuiti cu basme, despre puterea dragostei, despre cum daca faci bine si faci totul din dragoste lucrurile se vor aranja, si cu toate astea cand avem de ales intre ura si dragoste, alegem ura, cand avem de ales intre iertare si razbunare, alegem razbunarea. Si asta pentru ca pare cea mai simpla cale. E mai usor sa urasti decat sa iubesti, e mai usor sa te razbuni decat sa ierti, e mai usor sa distrugi decat sa creezi. Bineinteles oamenii vor cauta cele mai nobile pretexte pentru a isi justifica ura, dar oricat ar incerca sa se minta pe sine sau pe ceilalti, realitatea e ca acele pretexte nu sunt asa de nobile, iar rezultatele urii sunt rareori benefice.
Fiind un sentiment atat de puternic, ura poate fi cu succes folosita pentru a manipula turma. Dar ura nu numai ca e un sentiment puternic, e si unul dintre cele mai primitve sentimente si din aceasta cauza ura devine si o nevoie. Oamenii, in general, au nevoie sa urasca ceva, sau pe cineva. Si depinde de noi daca alegem ce sa uram, sau aleg altii pentru noi si ne dau tintele, iar noi, ca o turma ascultatoare si insetata vom uri ceea ce ni se serveste.
Ceea ce se intampla de ceva timp la noi in tara este exclusiv datorat manipularii prin ura. Ura, fiind, dupa cum spuneam, un sentiment primitiv si puternic, intuneca mintea iar deciziile luate pe baza urii sunt pur si simplu haotice si irationale. Si asta se vede cu ochiul liber acum, cand argumentele rationale nu isi mai au locul si tot ceea ce conteaza e ura si actiunile facute in numele urii.
Eu unul am o capacitate limitata de a intelege pe deplin societatea omeneasca. Adica inteleg intr-o anumita masura ura si nevoia de a uri. Dar ce nu inteleg e de ce ar vrea cineva mai mult sa ii faca cuiva rau din ura sau din razbunare sau din orgoliu etc., decat sa isi faca sie insasi bine. Acest lucru nu l-am inteles si nu o sa il pot intelege niciodata, chiar daca e o atitudine pe care am intalnit-o destul de des, si la nivel macro si la nivel de individ.