Cred ca pana la urma scopule vietii este cel mai cautat lucru din istoria omenirii (da, chiar mai cautat decat bosonul higgs numita in mod popular “particula lui Dumnezeu”). Practic toti avem nevoie de o ratiune pentru a trai. Bine, asta este in general valabil pentru oameni cat de cat inteligenti. Si aici intervine si avantajul de a fi prost, pentru ca atunci scopul e destul de simplu: sa futi cat mai mult, sa mananci cat mai bine si eventual sa conduci o masina cat mai bengoasa sau orice altceva ce poate fi folosit ca trofeu social si nu trebuie sa te complici prea mult. Bine, nu asta e scopul lor real, dar ei sunt multumiti cu asta.
Revenind, in general oamenii au nevoie sa creada ca viata lor are un sens, un scop, si evident il cauta. Si de aici incolo se pot remarca mai multe “scopuri”. Exista un scop al universului, un scop al materiei, un scop al al organismelor vii, un scop al omenirii si in final un scop al individului. In aceasta ordine de dependenta, inseamnand spre exemplu ca scopul individului e parte din scopul omenirii si tot asa, pana cand se ajunge la scopul universului. Scopul universului, sau macar al omenirii, este destul de complicat de aflat, si aproape imposibil. Diversele mituri sunt contradictorii in ceea ce priveste scopul omenirii, inclusiv cand este vorba de cine a fost creata. In religiile mai populare pe la noi, se spune ca ca omenirea a fost creata de zeul cel bun, dar sunt destul de multe religii unde omenirea a fost fost creata de catre zeul cel rau in incercarea de castiga razboiul cu zeul ce bun. Indiferent de aceasta problema, omenirea are un scop, iar individul, ca parte din omenire are si el un scop.
Multi considera ca scopul individului este identic pentru toti indivizii. Nimic mai fals. Chiar daca scopul omenirii este unul singur, asta nu inseamna ca toti avem acelasi scop. Tot astfel cum in societate fiecare individ indeplineste o alta functie, si scopul fiecaruia este altul. Si acest scop nu trebuie sa fie un lucru grandios, poate sa fie un lucru extrem de marunt, dar care in final se dovedeste important pentru scopul final al omenirii. Problema e ca nimeni nu va poate spune care va scopul, fiecare se indreapta spre scopul sau, destinatia sa finala si in sinea sa fiecare il stie. Pentru a ne realiza scopul, suntem intr-un fel condusi. Avem sentimente, dorinte, nazuinte, ne dorim sa facem anumite lucruri, si uram sa facem altele, si toate acestea ne conduc involuntar catre indeplinirea acestui scop. Oamenii in general cred ca sunt stapanii propriului destin, ca ei decid ce fac cu viata lor. Dar fiecare actiune, fiecare decizie pe care o luam, ne conduce incet, incet catre acel scop unic pe care il avem in viata si fara sa ne dam seama facem exact ceea ce trebuie.
Nu numai ca scopul fiecaruia este unic, dar este si ceea ce ne tine in viata. Odata indeplinit, atunci putem sa murim, pana atunci suntem obligati sa traim. Si poate de aceea si sinuciderea este cel mai mare pacat, deoarece sinucigasul se sustrage de la a isi indeplini scopul, scop care va trebui preluat de altcineva. Sau poate ca si acea sinucidere a fost luata in considerare si planificata…
In final fiecare individ e unic si are propriul sau scop de a exista si intr-un fel ciudat, oricat de izolat ar fi de turma tot face parte din ea si tot o influenteaza, uneori fara sa isi dea seama. Care e planul final? Eu unul nu am nici cea mai mica idee. Pentru ca daca as avea, atunci as fi stapanul lumii.

Am vazut demult un film japonez in care era urmatoarea scena: un tata ii spune fiului sau “Nu poti intelege viata pana nu intelegi moartea”, dupa care tatal s-a aruncat pe geam si a murit. Aparent aceasta scena pare absurda, dar nu este. Asta deoarece viata e plina de tragedii, unele mai mici si altele mai mari. Cu cat incepi sa simti tragediile mai devreme, cu atat iti dai seama despre ce e vorba in viata, intelegi ca viata nu e neparat minunata si pana la urma problema e de a face fata tuturor acestor tragedii si a trece peste ele. A le infrunta, a privii, metaforic vorbind, moartea in fata si a ii spune: “Da ce ai mai bun in tine, ca pe mine nu ma clintesti”. Si alteori trebuie luate solutii extreme in situatii extreme pentru a supravietui.
Pentru ca in momentul in care simti moartea, simti cum iti da tarcoale, simti cum e aproape de tine si te ocoleste, atunci poti sa simti si viata, poti sa simti ca e normal sa fie asa si in nici in alt mod, si poti sa o intelegi la adevarata ei valoare. Niciodata nu poti sa stii cand sa te apleci, daca nu te dai cu capul de tocul usii de cateva ori. Daca te lovesti de suficiente ori, inveti sa te apleci.
Unii dintre prieteni imi spun ca sunt prea extrem, ca nu pot sa fac compromisuri. Eu am simtit de nenumarate ori moartea, incepand cu momentul in care m-am nascut (daca ma gandesc bine chiar mai devreme) si pot sa spun in mod sincer, viata e prea scurta pentru compromisuri. Am facut compromisuri in viata si niciodata nu a iesit bine. Asa ca pentru mine e totul sau nimic. Nu mai pot sa accept compromisuri. Nu mai pot sa accept sa dau si sa primesc jumatati de masura. Ar fi deja prea mult.
Da, nu ma pot incadra in turma, nu pot merge unde merge turma, eu pot sa ma duc si la stanga si la dreapta, si daca e nevoie si invers fata de turma. In fond e alegerea mea! Si am ales sa observ turma, fara a face neaparat parte din ea. Am ales sa fiu liber, am ales sa fiu ceea ce sunt, fara falsitate. Multi imi spun ca o sa mor singur din cauza asta. Eh, cum spuneam, am simtit moartea, si nu e chiar asa rea, si prefer sa mor singur si sa fiu eu, decat sa mor cu cineva facand compromisuri inutile si devenind altcineva. Prefer sa mor singur si liber, liber in ceea ce sunt, in ceea ce fac si in ceea ce gandesc.
Poate acum sunt putin subiectiv, din moment ce trec din nou (a cata oara oare?) printr-un moment de cotitura in viata mea. Si mereu in aceste momente dau foc puntilor din spatele meu ca sa fiu sigur ca nu mai am nici o cale de retragere si sa pot merge inainte in forta, deoarece singura cale e inainte. Problema acum e: la ce punti sa dau foc? Sa dau foc la absolut toate, sau sa mai pastrez ceva? Inca nu sunt sigur ce o sa fac, dar indiferent ce decizie voi lua voi merge inainte, deoarece am simtit moartea, si stiu ca sunt lucruri mai rele decat ea!

Intotdeauna la mine, tot ce am facut a fost o problema de principiu. Daca e bine sau rau, nu imi pot da seama. Tot ce stiu e ca atunci cand am renuntat, numai si pentru o clipa, la principiile mele lucrurile au luat o intorsatura proasta. Dar daca cineva mi-ar cere acum sa imi insirui toate principiile mele, nu as fi in stare. Si asta pentru ca principiile nu sunt o poezie, nu sunt o insiruire de cuvinte fara nici un rost. Nu, principiile sunt adanc infipte in mine si se declanseaza ori de cate ori e nevoie. Daca le ascult sau nu e alegerea mea.
Poate va puteti intreba de unde provin aceste principii. Ei bine, ele provin din muzica, din povesti si nu in ultimul rand din experienta. Experienta e cea care creaza principiile sanatoase, nu ca muzica sau povestile nu ar crea principii sanatoase, dar principiile create de aceste doua ultime entitati sunt prea idealiste, prea rupte de realitate uneori, si experinta e cea care in ultima instanta corecteaza derapajele. Pana la urma principiile sunt cea ce ma definesc ca om. Si as vrea sa cred ca sunt om, o individualitate in turma societatii.
Da, poate as putea sa urmez majoritatea, sa renunt temporar la principiile mele pentru anumite avantaje temporare. Dar in acel moment nu as mai fi eu, ar fi altcineva care se bucura de acele avantaje. Si oricat de rahat ar fi viata mea uneori, sunt totusi impacat ca nu am renuntat la ceea ce sunt si la ceea ce reprezint. Uneori apar si momente fericite si ma bucur de ele fiind eu insumi, nu o persoana care ar fi dispretuita si de catre mine.
In final intreaga viata e o problema de principiu si traim in inchisoare definita de principiile noastre, depinde acum de ce principii are fiecare.

Da stiu, e cam o fita sa pun nume de post in engleza, dar parca suna mai bine asa.
Dupa cum spuneam in ultimul post, mai mult evenimente neasteptate m-au lovit in ultima vreme. Asta nu inseamna ca pana acum nu am fost lovit de evenimente neasteptate, dar parca in ultima vreme au devenit mai dese. Eu de obicei sunt un om calculat, imi place sa stau sa creez scenarii si sa le calculez sansa de a se intampla pentru a fi pregatit. Si oricat m-as chinui eu, uneori neasteptatul tot loveste. E ca si cum, metaforic vorbind, as avea un zar, care are 6 fete, si incerc sa ma gandesc cum procedez pentru fiecare numar pe care l-ar putea arata zarul si apoi il arunc si surpriza: rezultatul e 42. Si atunci stau si ma gandesc: de ce 42? de ce nu 6 sau 3 sau 2? sau macar un 7 acolo sa nu iasa prea mult din tipare. Dar poate ca asta e modul universului de a ne mai da cate una si a ne indrepta spre directia in care trebuie sa mergem.
Nu vreau sa fiu inteles gresit, nu inseamna neaparat ca neasteptatul ar fi ceva ceva rau. Uneori neasteptatul poate lovi si creand o situatie pozitiva. Si aceste situatii pozitive sunt uneori cel mai greu de anticipat. Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma pregatesc de obicei pentru ce e mai rau, sa pot supravietui si rezista, din moment ce supravietuirea e un instinct omenesc. Si cand apar situatiile neasteptate pozitive pur si simplu nu sunt pregatit pentru ele. Daca a fi prins de o situatie negativa nepregatit inseamna ca se poate intampla ceva rau si pierdem ceva, acelasi lucru e valabil si pentru o situatie pozitiva. Nu suntem pregatiti pentru ea, sansa trece pe langa noi, iar noi pierdem ceva.
Asa ca, in concluzie, intotdeauna ar trebuie sa fim pregititi pentru neasteptat, deoarece prin definitie nu stim cand si ce ne bate la usa.

Frica de moarte oamenilor derivă în principal din frica de necunoscut. Nimeni nu s-a întors din morţi oficial şi să povestească. Dar totuşi este moartea chiar atât de necunoscută? Din perspectivă religioasă şi a bunului simţ avem trei posibilităţi. (more…)